PARTEA ÎNTÂI
– Cărţi! spuse Tuppence.
Pronunţă cuvântul atât de indignată, încât sună aproape ca o mică răbufnire.
– Ce‑ai spus? întrebă Tommy, soţul ei.
Tuppence privi către el.
– Am spus doar „cărţi”.
– Aha!
În faţa lui Tuppence se aflau trei cutii mari, folosite la mutat. Scosese cărţi, dar cu toate acestea erau în cea mai mare parte încă pline.
– Este incredibil, oftă ea.
– Pentru că au nevoie de atâta loc?
– Da.
– Vrei să le pui în ordine chiar pe toate?
– Nu ştiu sigur, Tommy, răspunse Tuppence. Tocmai asta este problema. Niciodată nu ştii sigur ce doreşti de fapt. Ah, Doamne. Ea oftă din nou.
– Ia ascultă! zise soţul ei, asta nu ţi se potriveşte deloc. În cazul tău, dificultatea este că ştii mult prea bine ce vrei.
– Aşa cred şi eu, explică Tuppence. Acum stăm aici, îmbătrânim şi căpătăm reumatism - pentru a spune lucrurilor pe nume. Constatăm asta mai ales când facem mişcări mai grele. Ştii, te întinzi pentru a aranja cărţi sau a lua ceva de sus dintr‑un raft, ori îngenunchezi ca să cauţi ceva în rafturile de jos, şi apoi nu te mai ridici atât de uşor.
– Da, admise Tommy, ţine de neajunsurile bătrâneţii. Asta voiai să spui?
– Nu, categoric nu. Voiam să spun că este minunat să poţi cumpăra o casă nouă şi să găseşti exact ceea ce trebuie. Fireşte, cu unele mici modificări.
– Când, de pildă, din două camere se face una singură, remarcă Tommy, şi se construieşte ceva alături, ce tu numeşti verandă; constructorul tău spune că‑i o mică seră, şi eu consider că este o loggia.
– Va fi realmente drăguţ, declară Tuppence fără şovăire.
– Când este gata, n‑o voi mai recunoaşte! Asta crezi?
– Nicidecum! Voiam numai să arăt că la sfârşit vei fi încântat şi vei susţine că ai o soţie inventivă şi cu un deosebit simţ al frumosului.
– Fie. Am să ţin minte!
– N-ai nevoie deloc de asta. Vorbele îţi vor veni doar aşa, de la sine.
– Şi ce legătură are aceasta cu cărţile?
– Noi am venit cu două sau trei cutii pline de cărţi. Am vândut mai întâi toate cărţile care nu mai erau importante pentru noi şi le‑am luat doar pe acelea de care nu puteam să ne despărţim. Şi apoi aceia au spus - dar cum îi cheamă? Oamenii care ne‑au vândut casa, spuneau că n‑ar vrea să ia totul cu ei şi dacă le făceam o ofertă bună, ei ne‑ar lăsa câteva lucruri, mai ales cărţi. Apoi am venit încoace, ne‑am uitat...
– ... şi am făcut o ofertă, completă Tommy.
– Da. Probabil ca n‑am cumpărat atât de multe, aşa cum speraseră ei. Dar unele piese de mobilier erau prea oribile. Ei, din fericire nu era nevoie să le luăm. Totuşi, când am văzut cărţile, cărţi pentru copii, care se aflau în camera de zi - erau acolo chiar câteva din cărţile mele preferate - atunci am vrut neapărat să le am. Ştii, povestea lui Androclus şi a leului, de pildă, de Andrew Lang[1]. Pot să‑mi aduc aminte că am citit‑o când aveam opt ani.
– Puteai să citeşti chiar atât de bine la opt ani?
– Da. Am învăţat să citesc la cinci ani. Pe atunci aşa se obişnuia. Nici măcar n‑am ştiut că trebuie cu adevărat să învăţ asta. Ştii, cineva îţi citeşte o poveste, şi dacă constaţi că este frumoasă, reţii unde se află cartea pe raft; o scoţi de acolo şi o priveşti îndeaproape. Şi deodată descoperi că citeşti cartea, fără a da multă atenţie ortografiei. Apoi după aceea, a fost mai puţin bine, adăugă ea. Am avut mereu dificultăţi cu ortografia. Ar fi fost mai înţelept dacă la patru ani cineva m‑ar fi făcut s‑o înţeleg exact. Fireşte că tata m‑a învăţat să adun şi să scad şi să înmulţesc; el considera că tabla înmulţirii e lucrul cel mai important care se poate învăţa în viaţă. Împărţirea am învăţat‑o, bineînţeles, tot de la el.
– Ce om inteligent trebuie să fi fost!
– Nu ştiu dacă el era inteligent din cale‑afară, replică Tuppence, în orice caz, el era foarte, foarte blând.
– Nu ne‑am abătut puţin de la subiect?
– Da. Tuppence aprobă dând din cap. Deci: Când mi‑am adus aminte de Androclus şi de leu... era o carte de poveşti cu animale, da, de Andrew Lang. Ah, am iubit‑o. Era acolo o poveste care se numea „O zi din viaţa mea la Eton” de un elev de la Eton. De ce am vrut s‑o citesc, nu mai ştiu, dar doream asta neapărat. Era una din cărţile mele preferate. Apoi epopeile clasice şi cărţile lui Molesworth,[2] „Ceasul cu cuc”, „Ferma dintre vânturi”...
– Ei, e suficient, spuse Tommy. N-am nevoie de nici o expunere în detaliu a delectărilor tale literare din copilărie.
– Cred doar că astăzi cărţile nu se mai găsesc. Există, ce‑i drept, din când în când noi ediţii, dar atunci sunt adesea modificate şi cu alte ilustraţii. Închipuieşte‑ţi, deunăzi mai că n‑aş fi recunoscut „Alice în Ţara Minunilor”. Ilustraţiile arătau atât de ciudat. Anumite cărţi pentru copii trebuie încă păstrate, acelea scrise de Molesworth, vechi cărţi de poveşti, sau cele ale lui Stanley Weyman.[3] De altfel, multe volume de‑ale lui au rămas aici.
– Bine, pentru tine a fost o mare ispită. Şi o consideri o bună achiziţie.
– Nu doar bună, ci, într‑adevăr, chiar ieftină. Da, şi acum ele sunt aici, în afară de propriile noastre cărţi. Sunt aşa groaznic de multe, încât abia de vor avea loc toate în rafturile pe care ni le‑am comandat. Ce se aude cu sanctuarul tău? Acolo mai este loc?
– Nu, în nici un caz, spuse Tommy. Nu ajunge nici măcar pentru ale mele.
– Vai! Asta ne priveşte iar în aceeaşi măsură. Crezi că ar trebui să mai construim o cameră?
– Nu. Voiam să începem să facem economii. Despre asta am mai vorbit alaltăieri, zise Tommy. Deocamdată voi pune toate cărţile de care nu mă pot despărţi în rafturile de aici. Şi apoi... apoi triem restul. Poate există în apropiere un spital de copii sau găsim amatori de cărţi.
– Am putea să le vindem, zise Tommy.
