— Ce palpitant, exclamă drăguţa doamnă Eversleigh, făcându-şi mari ochii ei frumoşi, dar uşor distraţi. Se spune că femeile au un al şaselea simţ, credeţi că e adevărat, sir Alington?
Celebrul doctor de boli mentale zâmbi sardonic. Dispreţuia cu desăvârşire femeile drăguţe şi nătânge, precum cea care i se adresase – oaspete ca şi el în acea casă. Alington West era o autoritate incontestabilă în boli mentale şi era pe deplin conştient de poziţia şi rangul său. Un bărbat voinic, cam îngâmfat.
— Se spun multe prostii, doamnă Eversleigh, dar ce poate să însemne termenul – al şaselea simţ?
— Dumneavoastră, oamenii de ştiinţă, sunteţi întotdeauna atât de pretenţioşi. Totuşi este extraordinar cum de ţi se pare că ştii atât de bine unele lucruri câteodată – adică le ştii, le simţi ca pe ceva real. Claire ştie la ce mă refer, nu-i aşa Claire?
Se adresă gazdei sale zvâcnind uşor din umăr.
Claire Trent nu răspunse imediat. Era o mică serată la care participau: ea şi soţul, Violet Eversleigh, sir Alington West şi nepotul său, Dermot West, care era vechi prieten cu Jack Trent. Acesta din urmă, un bărbat mai masiv, cu un zâmbet amuzat, continuă ideea râzând condescendent.
— Violet! Cea mai bună prietenă a ta a murit într-un accident de cale ferată. De îndată îţi aminteşti că ai visat o pisică neagră marţea trecută – uimitor, simţi tot timpul că ceva urmează să se întâmple!
— O, nu, Jack, amestecă premoniţiile cu intuiţia. Haideţi sir Alington, trebuie să recunoaşteţi că premoniţiile sunt adevărate!
— Poate într-o anumită măsură, încercă să-i facă pe plac, prudent, medicul. Dar la mijloc e foarte multă coincidenţă şi mai trebuie ţinut seama de tendinţa generală de a stoarce tot ce e senzaţional dintr-o întâmplare – trebuie să luaţi asta întotdeauna în considerare.
— Nu cred că avem de-a face cu astfel de lucruri ca premoniţiile, spuse deodată Claire Trent. Sau intuiţie, sau al şaselea simţ sau chestii de-astea despre care vorbim cu atâta uşurinţă. Trecem prin viaţă ca un tren care înaintează, prin întuneric, spre o destinaţie necunoscută.
— Nu e o comparaţie prea bună, doamnă Trent, opină Dermot West, ridicându-şi capul pentru prima dată ca să ia parte la discuţie. O strălucire curioasă apăru în ochii săi cenuşii care-i luminau cam ciudat faţa foarte bronzată. Aţi uitat semnalele, să ştiţi!
— Semnalele?
— Da, verde pentru „în regulă” şi roşu pentru „pericol”!
— Roşu pentru pericol! Ce palpitant! Exclamă Violet Eversleigh.
Dermot îşi luă privirea de la ea.
— E doar un mod de a-l descrie, bineînţeles. Pericol! Semnalul roşu! Atenţie!
Trent îl privi cu atenţie.
— Vorbeşti ca şi cum ai fi avut de-a face cu asta, Dermot, bătrâne!
— Chiar am avut.
— Pune-ne şi pe noi la curent.
— Pot să vă dau un exemplu. Când am fost în Mesopotamia, imediat după armistiţiu, am intrat într-o seară în cortul meu cu un sentiment ciudat. Pericol! Atenţie! N-aveam nici o idee despre ce era vorba. Am făcut un tur al taberei, m-am învârtit aiurea, am luat toate măsurile de prevenire a unui atac din partea arabilor care ne erau ostili. După aceea m.-am întors în cortul meu. Cum am intrat, sentimentul de nelinişte a crescut în intensitate şi mai mult. Pericol! În cele din urmă,mi-am tras o pătură peste mine şi am dormit afară.
— Şi?
— În dimineaţa următoare când m-am dus în cort, primul lucru pe care l-am zărit a fost un cuţit mare, lung de vreo jumătate de metru, înfipt în patul meu de metal, exact unde ar fi trebuit să dorm. Şi curând am aflat ce se întâmplase – era vorba de unul dintre servitorii arabi. Fiul său fusese împuşcat pentru spionaj. Ce ai de spus despre asta, unchiule Alington, despre ceea ce aş numi un semnal roşu?
Specialistul zâmbi fără să dea un verdict.
— O poveste foarte interesantă, dragul meu Dermot.
— Dar una pe care s-o accepţi fără rezerve?
— Ba da, ba da, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că ai avut o premoniţie a pericolului, aşa cum spui. Dar aş zice că asta este originea premoniţiei. Ţi s-a părut că vine din interiorul tău sub impulsul unei impresii exterioare. Dar, astăzi, considerăm că aproape totul provine din noi înşine – din subconştient.
— Dragul nostru subconştient dintotdeauna, exclamă Jack Trent. Azi e bun la toate!
Sir Alington continuă fără să ia în seamă observaţia.
— Mă gândesc că, printr-o privire sau expresie de pe faţa sa, arabul s-a trădat singur. Conştiinţa ta nu a remarcat şi nu a reţinut nimic, dar în subconştientul tău e altceva.
Acesta nu uită niciodată. Considerăm, totodată, că el poate raţiona şi deduce lucruri aproape independente de voinţa noastră conştientă. Aşadar, subconştientul tău a crezut că ar putea avea loc un atentat la viaţa ta şi a reuşit să-şi impună teama asupra conştientului tău.
— Recunosc că sună foarte convingător, spuse Dermot, zâmbind.
— Dar nu aşa de excitant, remarcă doamna Eversleigh.
— Mai e posibil ca să fi fost, fără să vrei, conştient de ura omului împotriva ta. Ceea ce, în vechime, se numea telepatie există, desigur, deşi legile care o guvernează scapă înţelegerii noastre.
— Aţi mai trăit lucruri de acest gen? Îl întrebă Claire pe Dermot.
— Da, dar nimic demn de reţinut; cred că ar putea fi explicate ca pure coincidenţe. Odată, am refuzat o invitaţie la o casă de ţară, fără alt motiv decât „semnalul roşu”. Locuinţa aceea a ars în timpul weekendului. Apropo, unchiule Alington, în acest caz unde a acţionat subconştientul?
— Mă tem că n-a fost nimic, îi răspunse Alington, zâmbind.
— Dar ne-ai oferit o explicaţie bună mai înainte. Haide, n-are rost să fii rezervat cu rudele apropiate.
— Ei bine, nepoate,îmi place să cred că ai refuzat invitaţia pentru simplul motiv că nu ai vrut să te duci şi, după incendiu, te-ai autosugestionat că ai fi prevăzut pericolul – explicaţie în care acum crezi.
— N-am nici o şansă, râse Dermot. Ai dreptate întotdeauna încât mă las păgubaş.
— Nu vă lăsaţi, domnule West, se repezi Violet Eversleigh. Cred în semnalul dumitale roşu. Ultima dată l-ai avut în Mesopotamia?
— Da… Până când…
