PROLOG: 19 NOIEMBRIE

Grupul din jurul căminului era aproape în totalitate alcătuit din oameni ai legii sau care aveau legătură cu ea. De faţă se aflau avocatul Martindale, Rufus Lord, K.C.*, tânărul Daniels, care se remarcase în cazul Carstairs, un novice printre ceilalţi avocaţi, domnul Justice Cleaver, Lewis de la firma "Lewis şi Trench", şi bătrânul domn Treves. Domnul Treves avea aproape optzeci de ani, un octogenar foarte ager şi experimentat. Făcea parte dintr-o faimoasă firmă de avocaţi, fiind cel mai renumit membru al ei, şi se spunea despre el că ştia mai multe poveşti de culise decât oricare om din Anglia, fiind specialist şi în criminologie.

Oamenii fără minte spuneau că domnul Treves ar trebui să-şi scrie memoriile. Domnul Treves ştia mai bine. El îşi dădea seama că ştia prea multe.

Deşi se retrăsese de mult din activitate, nu exista om în Anglia ale cărui păreri să fie mai respectat de colegii de breaslă. Ori de câte ori glasul său subţirel se făcea auzit, se aşternea o tăcere plină de respect.

În momentul de faţă, conversaţia se purta în jurul subiectului unui caz mult discutat care se încheiase în ziua aceea la Old Bailey. Era vorba de o crimă în care inculpatul fusese achitat. Cei de faţă dezbăteau cazul, intervenind cu critici tehnice.

Acuzarea făcuse o greşeală bazându-se pe unul din martorii săi – bătrânul Depleach trebuia să-şi fi dat seama ce şansă enormă dădea apărării. Tânărul Arthur profitase din plin de declaraţia tinerei servitoare. În pledoaria sa de încheiere, Bentmore expusese foarte corect problema în adevărata ei perspectivă, însă greşeala fusese deja comisă.

Curtea dăduse crezare fetei. Juraţii erau ciudaţi... niciodată nu ştiai ce vor înghiţi şi ce nu. Însă odată intraţi la o idee, nimeni nu le-o mai scotea din cap. Crezuseră că fata spusese adevărul în legătură cu bara de metal şi cu asta basta! Mărturia medicală fusese pentru ei prea sofisticată. Toţi aceşti termeni lungi şi jargonul ştiinţific... ai naibii de proşti martori, tipii ăia cu ştiinţa lor... Întotdeauna mârâie şi hârâie şi nu pot răspunde la o întrebare simplă, prin da sau nu... mereu o dau cu "în anumite condiţii asta ar putea avea loc..." şi tot aşa!

Discutau între ei, din aproape în aproape, şi, cum remarcile deveneau tot mai rare şi dezlânate, se instala sentimentul general că ceva lipsea. Capetele se întoarseră unul după altul în direcţia domnului Treves. Căci domnul Treves nu contribuise încă la discuţie. Treptat deveni limpede că adunarea aştepta o vorbă din partea celui mai respectat membru al său.

Rezemat în scaun, domnul Treves îşi lustruia, cu un aer absent, ochelarii. Ceva în tăcerea din jur îl făcu să-şi ridice iute privirea.

— Ei? spuse el. Ce-a fost asta? M-aţi întrebat ceva?

Tânărul Lewis luă cuvântul.

— Vorbeam despre cazul Lamorne, domnule.

Se opri aşteptând.

— Da, da, spuse domnul Treves. La asta mă gândeam şi eu.

Urmă un "sst" plin de respect.

— Însă mă tem că am luat-o puţin razna cu imaginaţia, continuă domnul Treves, lustruindu-şi mai departe ochelarii. Presupun că asta se datorează înaintării în vârstă. La anii mei, poţi da vina pe vârsta când mintea ţi-o ia razna.

— Da, chiar aşa, domnule, îl aprobă tânărul Lewis, părând însă încurcat.

— Mă gândeam, continuă domnul Treves, nu atât la diversele aspecte juridice care s-au ivit... deşi au fost interesante... foarte interesante... iar dacă verdictul ar fi fost altul, ar fi existat foarte multe premise pentru recurs. Ba chiar aş crede... dar mai bine să nu intru în amănunte acum. După cum spuneam, mă gândeam nu la aspectul juridic al problemei, ci la... ei bine, la oamenii implicaţi în acest caz.

Toţi părură destul de uimiţi. Se gândiseră la acei oameni numai sub aspectul credibilităţii lor, sau, altfel spus, ca martori. Nici unul nu se hazardase în a face o speculaţie privitoare la faptul dacă inculpatul fusese vinovat, sau nu fusese, aşa cum se pronunţase curtea.

— Ştiţi, fiinţele umane, spuse domnul Treves gânditor. Fiinţele umane. Tot soiul de tipuri şi mărimi, şi forme. Unele cu cap, majoritatea fără. Au venit din toate părţile, Lancashire, Scoţia... acel proprietar de restaurant din Italia, iar profesoara aceea de undeva din Vestul Mijlociu al S.U.A. Toţi implicaţi, într-un fel sau altul, în cazul ăsta, şi adunaţi laolaltă, în cele din urmă, într-o sală din tribunalul din Londra, într-o zi mohorâtă de noiembrie. Fiecare şi-a adus mica sa contribuţie. Per total, treaba a culminat cu un proces de crimă.

Se opri şi bătu delicat un tam-tam mărunţel pe genunchi.

— Îmi place o poveste poliţistă bună, spuse. Dar, ştiţi, asta s-a început unde nu trebuia! S-a început cu crima. Însă crima e sfârşitul. Povestea începe cu mult înainte... cu mulţi ani în urmă… cu toate cauzele şi evenimentele care aduc. anumiţi oameni într-un anumit loc, la o anumită oră, într-o anumită zi. Să luăm mărturia acelei mici servitoare... dacă ajutoarea bucătăresei nu i-ar fi ciupit iubitul, n-ar fi dat cu piciorul întregii sale situaţii ca să se ducă la familia Lamorne şi să fie principalul martor al apărării. Acel Giuseppe Antonelli... care a venit aici să-şi înlocuiască fratele pentru o lună. Fratele e orb ca o cârtiţă. El n-ar fi văzut ceea ce au văzut ochii ageri ai lui Giuseppe. Dacă poliţistul nu i-ar fi făcut ochi dulci bucătăresei de la nr. 48, el n-ar fi întârziat la rond... Dădu blând din cap:

— Toate converg către un punct dat... Şi apoi, când vine timpul, hop. Ora zero. Da, toate converg către zero...

Repetă:

— Către zero... Trupul i se înfioră uşor.

— Vă e frig, domnule, veniţi mai aproape de foc.

— Nu, nu, refuză domnul Treves. Ăsta-i semn că moartea îmi dă târcoale, cum se spune. Ei bine, trebuie să plec acasă.

Înclină uşor din cap şi ieşi încet, cu paşi siguri, din încăpere.

Urmă un moment de tăcere încurcată, apoi Rufus Lord, K.C., remarcă slab că sărmanul bătrân Treves era pe ducă.

Sir William Cleaver spuse:

— O minte ascuţită... o minte foarte ascuţită... dar Anno Domini îşi spune în cele din urmă cuvântul.

— Are şi inima slăbită, spuse Lord. Cred că-l poate lăsa în orice moment.

— Totuşi, îşi duce binişor de grijă, fu de părere tânărul Lewis.

În acel moment, domnul Treves urca cu grijă în automobilul său silenţios, marca Daimler. Acesta îl lăsă în faţa unei case, într-o piaţetă liniştită. Un valet plin de solicitudine îl ajută să-şi scoată pardesiul. Domnul Treves intră în bibliotecă, unde ardea un foc înviorător. Dormitorul său era la parter căci, din cauza inimii, nu urca niciodată scări.

Se aşeză în faţa focului şi trase către el corespondenţa.

Mintea îi era încă la cele ce-şi imaginase.

— Chiar acum, gândi domnul Treves, undeva, vreo dramă... vreo crimă... e în curs de pregătire. Daca aş fi scris vreuna din acele amuzante istorioare cu sânge şi moarte, aş fi început cu un domn vârstnic care stă în faţa focului, deschizându-şi corespondenţa... mergând, fără să se ştie... către zero...

Deschise un plic şi privi absent foaia de hârtie pe care o scoase dinăuntru.

Brusc, expresia feţei i se schimbă. Reveni la realitate.

— Vai! exclamă domnul Treves. E extrem de supărător! De-a dreptul iritant. După atâţia ani! Asta îmi va afecta toate planurile.