Elias CANETTl (25 iulie 1905, Ruse, Bulgaria – 14 august 1994, Zürich, Elveția), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1981. Fiul cel mai mare al unui negustor descendent al evreilor sefarzi expulzați din Spania în 1492, Canetti și-a petrecut anii copilăriei în Rusciuc. În 1911 s-a mutat împreună cu familia sa la Manchester, în Anglia, iar în 1912, ca urmare a morții neașteptate a tatălui său, mama s-a stabilit cu copiii la Viena. Din 1916până în 1921 a urmat cursuri la Zürich, iar în 1924 s-a întors la Viena ca să studieze chimia. Și-a susținut doctoratul în chimie în 1929, dar în același timp a devenit interesat de literatură și filosofie. Și-a câștigat faima internațională în 1935, după publicarea romanului Orbirea. În 1938, pentru a scăpa de persecuțiile sistematice la adresa evreilor, Canetti s-a refugiat la Paris, iar anul următor la Londra, obținând cetățenia britanică în 1952. La sfârșitul anilor ’70 s-a întors la Zürich. Lucrarea sa cea mai cunoscută este Masele și puterea, un studiu care analizează dinamica și comportamentul maselor, de la violența revoluționară până la congregațiile religioase.

ELIAS CANETTI MASELE ȘI PUTEREA

MASELE

Cealaltă față a fricii de atingere

De nimic nu se teme omul mai mult decât de contactul cu necunoscutul. Vrem să vedem cine întinde mâna să ne prindă, vrem să-l recunoaștem sau cel puțin să putem să-l integrăm într-un context. Noaptea sau în întuneric, spaima provocată de o atingere poate să se intensifice, devenind panică. Nici măcar veșmintele nu oferă destulă siguranță; se pot rupe ușor, ușor se poate ajunge prin ele până la carnea goală, netedă, fără apărare, a celui atacat.

Toate obstacolele și distanțările pe care oamenii și le-au creat sunt dictate de această frică de contact. Ne încuiem în case în care nimeni nu are voie să între; numai în interiorul lor ne simțim măcar pe jumătate în siguranță. Teama de hoți nu se datorează numai intențiilor lor prădătoare; ea este și frica de gestul lor neașteptat, subit, de „a apuca”. Mâna, transformată în gheară, va fi mereu folosită ca simbol al acestei spaime. În dublul sens al cuvântului „a apuca” a cuprins mult din această stare de lucruri. Atingerea inofensivă, ca și atacul periculos sunt ambele conținute în acel cuvânt și ceva din al doilea înțeles sună întotdeauna prioritar. „Apucarea”, cuvântul de bază, s-a limitat însă în mod exclusiv la tâlcul nociv al termenului.

Această repulsie față de atingere nu ne părăsește nici atunci când ne aflăm printre ceilalți. Felul în care ne mișcăm pe stradă, în mulțime, în restaurante, în trenuri și autobuze, este dictat de aceeași frică. Chiar și acolo unde stăm foarte aproape de alții, când îi putem privi și examina în amănunt, evităm, pe cât se poate, a ne atinge de ei. Atunci când procedăm altfel, înseamnă că cineva ne-a plăcut, iar apropierea pornește chiar de la noi.

Promptitudinea scuzei pe care o rostim în cazul unei atingeri neintenționate, tensiunea cu care este așteptată, reacția puternică și uneori violentă, dacă scuza nu apare; repulsia și ura pe care o resimțim față de „infractor”, chiar și atunci când nu suntem siguri că el este „acela”, tot acest mănunchi de reacții sufletești legate de atingerea cu ceva străin dovedește, prin labilitatea lor extremă și prin iritabilitatea lor, că este vorba aici de ceva foarte profund, de ceva mereu în stare de veghe, foarte riscant, ceva care nu-l mai părăsește pe om niciodată din momentul când și-a identificat limitele, granițele propriei sale persoane. Chiar și somnul, în timpul căruia suntem mult mai lipsiți de apărare, poate fi foarte ușor perturbat de acest gen de frică.

Numai masa este cea în interiorul căreia omul poate fi mântuit de această frică de contact. Este unica situație în care o astfel de frică se întoarce în contrariul ei. Este vorba de acea masă compactă de care avem nevoie, în care se înghesuie trup lângă trup, compactă și în componenta ei sufletească, în așa fel încât nu mai suntem atenți la cine ne „înghesuie”. De îndată ce te-ai predat masei, nu te mai temi de atingerea ei. La modul ideal, acolo sunt cu toții egali. Nu mai contează nicio diferență, nici măcar cea dintre sexe. Oricine te-ar înghesui, este ca și cum ai fi tot tu. Îl simți pe celălalt la fel cum te simți pe tine. Totul se petrece atunci deodată ca și cum ar fi vorba de interiorul unuia și aceluiași trup. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care masa caută să se adune în atâta strânsoare: ea vrea să scape de frica unora de atingere cât mai deplin cu putință. Cu cât oamenii se înghesuie unii în alții mai tare, cu atât se simt mai siguri că nu se tem unii de ceilalți. Această transformare a fricii de atingere aparține masei. Ușurarea care se răspândește în interiorul ei și despre care va fi vorba și în alt context atinge un înalt grad în densitatea ei maximă.

Mase deschise și închise

Un fenomen la fel de enigmatic și universal este masa care deodată apare undeva unde până atunci nu exista nimic. Câțiva, puțini oameni s-au strâns împreună – cinci sau zece sau doisprezece, nu mai mult. Nimic nu a fost anunțat, nimic nu era așteptat. Și, deodată, tot spațiul se înnegrește de oameni. Din toate părțile năvălesc alții, s-ar părea că străzile nu au decât o direcție. Mulți nu știu ce s-a întâmplat; la întrebări nu au ce răspunde: totuși se grăbesc să se afle acolo unde sunt cei mai mulți. Este o decizie în mișcările lor care se deosebește foarte mult de expresia curiozității obișnuite. S-ar crede că mișcarea unora se transmite celorlalți, dar nu este numai asta: toți au un țel. El există înainte ca să se fi găsit cuvintele care să-l exprime: țelul este locul cel mai sumbru în care se află împreună cei mai mulți oameni.

Sunt multe de spus despre această formă extremă a masei adunate spontan. De fapt, acolo unde apare în esența ei veritabilă, ea nici nu este atât de spontană pe cât pare. Oriunde altundeva însă, dacă facem abstracție de cele cinci sau zece sau douăsprezece persoane de la care a pornit, masa este într-adevăr spontană. De îndată ce se constituie, vrea neapărat să fie mai mare. Imboldul de a crește este prima și cea mai importantă însușire a masei. Ea ține să anexeze pe oricine poate fi contactat. Oricine se simte om i se poate alătura. Masa firească este masa deschisă: nu există nicio limită la creșterea ei. Ea nu recunoaște case, uși, încuietori; cei ce se baricadează, ferindu-se de ea, îi par suspecți. „A fi deschisă” trebuie înțeles aici în toate sensurile, pretutindeni și în toate direcțiile. Masa deschisă există atâta vreme cât crește. Descompunerea ei se instalează de îndată ce creșterea ei se oprește.

Căci o masă se descompune la fel de neașteptat cum s-a alcătuit. În forma ei spontană, este o alcătuire sensibilă. Deschiderea ei, care îi favorizează creșterea, este în același timp și primejdia ei. Presimțirea descompunerii care o amenință este mereu vie în ea. Printr-o creștere rapidă, ea încearcă s-o evite. Atâta vreme cât se poate, ea primește și include orice; dar primind orice, trebuie să se destrame.

În contrast cu masa deschisă, care poate crește la infinit, care este omniprezentă și tocmai de aceea solicită un interes universal, se află masa închisă.

Aceasta renunță la creștere și își fixează atenția pe stabilitate. Ceea ce frapează mai întâi la ea este caracterul limitativ. Masa închisă se instalează stabil. Își ocupă locul prin delimitare; spațiul pe care îl va umple îi este repartizat. E comparabil cu un recipient, în care se toarnă un lichid, știindu-se cât lichid poate cuprinde. Accesul la acel spațiu este calculat, nu se poate intra acolo oricum. Granița este respectată. Ea poate fi de piatră sau un zid solid. Poate să fie nevoie și de un act special pentru intrare, poate că trebuie plătită o anume taxă pentru a intra. Odată ce s-a umplut spațiul, nimeni nu mai este lăsat să între. Chiar și atunci când spațiul este debordat, tot masa densă rămâne punctul principal al spațiului închis. Cei ce se află afară nu-i aparțin cu adevărat. Limitarea împiedică o creștere dezordonată, dar îngreunează și întârzie totodată și împrăștierea. Ceea ce se sacrifică astfel în privința creșterii, se câștigă în stabilitate. Ea va fi ferită de influențe exterioare, care i-ar putea fi dușmănoase și periculoase, în mod deosebit, ea contează însă pe repetiție. Datorită perspectivei unei noi reuniuni, masa își face mereu iluzii în privința dizolvării ei. Clădirea o așteaptă, pentru ea există, și atâta vreme cât există, se vor regăsi împreună în același fel. Spațiul le aparține, și chiar în caz de reflux, vidul îi amintește de vremea fluxului.

Descărcarea

Cel mai important proces care se desfășoară în interiorul masei este descărcarea. Înaintea ei, masa de fapt nici nu există, abia descărcarea o realizează cu adevărat. Ea reprezintă clipa în care toți cei ce-i aparțin se eliberează de diferențe și se simt identici.

Prin diferențe trebuie înțelese mai ales cele de ordin exterior – diferențe de rang, de situație, de avere. Oamenii sunt, fiecare în parte, mereu conștienți de aceste diferențe. Ele îi apasă din greu și îi constrâng insistent să se despartă. Omul stă pe un loc determinat, sigur, și tot ce se apropie de el este ținut la distanță cu gesturi justificative pline de efect. Ca o moară de vânt pe un șes uriaș, așa stă acolo, expresiv și mobil; până la moara următoare nu mai este nimic. Toate ale vieții, așa cum le știe, sunt alcătuite pe distanțări, casa în care se închide, pe sine și averea lui, poziția pe care o deține, rangul spre care tinde – toate servesc la crearea, consolidarea și mărirea distanțelor. Libertatea oricărui gest interior de la unul spre celălalt este blocată. Impulsuri și contraimpulsuri se stâng, ca absorbite în nisip. Nimeni nu poate ajunge la celălalt, nici în apropierea lui, nici la altitudinea lui. Ierarhii strict stabilite în toate domeniile vieții nu permit nimănui să-i abordeze pe cei sus-puși, nici să se coboare altfel decât aparent spre cei de jos. Aceste distanțe sunt echilibrate diferit între ele în funcție de o societate sau alta. Unele pun accentul pe diferențele de origine, altele pe diferențele de ocupație sau de avere.

Nu este vorba aici să caracterizăm aceste ierarhii, fiecare în parte. Esențialul este că ele sunt prezente peste tot, că se cuibăresc pretutindeni în conștiința oamenilor și determină în chip decisiv comportamentul lor față de ceilalți. Satisfacția de a se afla mai sus decât ceilalți nu compensează pierderea libertății de mișcare. În spațiul acestor distanțe, omul se rigidizează și se întunecă. E apăsat de aceste poveri și nu poate înainta. Uită că el însuși s-a împovărat cu ele și jinduiește după eliberare. Dar cum să se elibereze de unul singur? Orice ar face în acest scop și cu oricâtă hotărâre, s-ar afla mereu printre alții, care îi zădărnicesc efortul. Atâta vreme cât aceștia țin ferm la diferențele lor, nu se poate apropia cu nimic de ei.