Calaul dragostei si alte povesti psihoterapeutice de Irvin Yalom carti psihologie

Prolog

Imaginați-vă această scenă: trei sau patru sute de oameni, care nu se cunosc între ei, se conformează rugăminții de a se împărți în grupuri de câte doi și de a-i pune partenerului o singură întrebare: „Ce îți dorești?” - iar și iar și iar!

Ce poate fi mai simplu de-atât? O întrebare nevinovată și răspunsul la ea. Și totuși, de nenumărate ori am văzut cum acest exercițiu în grup evocă sentimente neașteptat de puternice. Adeseori, după nici câteva minute, toată sala freamătă de emoție. Bărbați și femei - care în nici un caz nu sunt disperați sau nevolnici, dimpotrivă, sunt oameni cu succes în viață, care se descurcă bine, se îmbracă bine, sclipește aerul în jurul lor pe unde merg! - tulburați până în adâncul sufletului. Le auzi chemarea către ființe dragi și pierdute pe vecie - părinți care-au murit sau sunt departe, soți sau soții, copii, prieteni buni: „Vreau să te mai văd o dată.” „Vreau să mă iubești.” „Vreau să știu că sunteți mândri de mine.” „Vreau să știi că te iubesc și cât de rău îmi pare că nu ți-am spus-o niciodată.” „Te vreau înapoi… mă simt atât de singur!” „Vreau copilăria pe care n-am avut-o niciodată.” „Vreau să fiu sănătos… vreau să mai fiu tânăr o dată! Vreau să fiu iubit, să fiu respectat. Vreau ca viața mea să însemne ceva. Vreau să realizez lucruri importante. Vreau să fac ceva care să conteze, să fiu recunoscut, să nu fiu uitat.”

Câtă năzuință! Cât dor! Și câtă suferință, atât de aproape de suprafață, iese la iveală în nici câteva minute… Amărăciune în fața destinului. Chin de viață. O durere care este întotdeauna acolo, zumzăind neîntrerupt chiar sub membrana subțire a existenței. Durere la care e mult prea ușor de ajuns. Multe lucruri - un simplu exercițiu în grup, câteva minute de reflecție adâncă, o operă de artă, o predică, o criză personală, o pierdere - ne reamintesc faptul că năzuințele noastre cele mai profunde nu pot fi nicicând împlinite: să fim tineri iar, să nu îmbătrânim atât de repede, să vină înapoi cei care ne-au plecat, să ne bucurăm de dragoste eternă, să fim protejați, să aibă totul un sens, să fim nemuritori!

În momentul când aceste dorințe irealizabile ajung să ne domine viața, atunci ne întoarcem după ajutor spre familie, prieteni, religie - iar uneori spre psihoterapeuți.

În această carte voi spune poveștile a zece pacienți care au apelat la psihoterapie și care, pe parcursul acestui demers, s-au luptat cu durerea existențială. Dar nu acesta a fost motivul pentru care mi-au cerut ajutorul; dimpotrivă, toți zece sufereau de problemele obișnuite ale vieții cotidiene: singurătate, dispreț față de sine, impotență, migrene, compulsivitate sexuală, obezitate, hipertensiune, tristețe, o mistuitoare dragoste obsesivă, oscilații bruște ale stării de spirit, deprimare. Și totuși, cumva (un „cumva” care se dezvăluie altfel în fiecare poveste), psihoterapia a scos la iveală rădăcini adânci ale acestor probleme cât se poate de prozaice - rădăcini care se întind departe, până la esența existenței.

„Vreau! Vreau!” se aude mai tot timpul în cursul acestor istorisiri. O pacientă a strigat: „O vreau înapoi pe scumpa mea fetiță moartă!”, în timp ce își neglija cei doi băieți rămași în viață. Un alt pacient insista: „Îmi doresc să le regulez pe toate femeile care-mi ies în cale!”, pe măsură ce cancerul limfatic de care suferea îi invada pe rând cele mai tainice cotloane ale trupului. Iar un altul implora: „Vreau niște părinți și o copilărie de care n-am avut parte niciodată!”, agonizând asupra a trei scrisori pe care nu se putea hotărî să le deschidă. Iar o alta a declarat: „Vreau să fiu veșnic tânără”, căci ea, o femeie în vârstă, nu se putea desprinde din dragostea devoratoare pe care i-o purta unui bărbat cu treizeci și cinci de ani mai tânăr decât ea.

Eu cred că materia primordială de care se ocupă psihoterapia este întotdeauna durerea existențială de acest fel - și nu sunt, așa cum se susține adeseori, pornirile instinctuale refulate sau niște cioburi imperfect îngropate dintr-un trecut personal tragic. În demersul meu terapeutic cu fiecare dintre acești zece pacienți, conjectura clinică primară de la care pornesc - o ipoteză pe care mi-am întemeiat tehnica procedurală - este aceea că angoasa fundamentală decurge din strădania cuiva, în mod conștient sau inconștient, de-a face față realităților brutale ale vieții, acelor lucruri care ne sunt „date” în cursul existenței.[1]

Eu am constatat că un număr de patru realități date sunt deosebit de relevante pentru psihoterapie: faptul că moartea este inevitabilă pentru fiecare dintre noi și pentru cei pe care-i iubim; faptul că suntem liberi să ne facem viața așa cum dorim; faptul că, în ultimă instanță, suntem cu toții singuri; și, în sfârșit, faptul că viața nu are nici un sens sau scop final evident. Oricât de sumbre ne-ar putea părea aceste realități ineluctabile, ele conțin totuși sămânța înțelepciunii și a mântuirii. Eu sper să demonstrez, prin aceste zece povești de psihoterapie, că este posibil să înfruntăm adevărurile existenței și să le punem puterea de influență în slujba schimbării personale și a dezvoltării.

Dintre aceste adevăruri certe ale vieții, moartea este cel mai evident, cel mai ușor de intuit ca dat ineluctabil. La o vârstă fragedă, mult mai devreme decât se crede în general, aflăm că moartea va veni într-o zi și că nu există scăpare. Cu toate acestea, ca să folosim vorbele lui Spinoza, „totul caută să dăinuie în felul cum există”. În străfundul nostru există un omniprezent conflict între dorința de a continua să existăm și conștientizarea morții inevitabile.

Pentru a ne adapta la realitatea morții, ne arătăm necontenit ingenioși în a inventa moduri prin care s-o tăgăduim sau să ne ferim de ea. Cât suntem copii, negăm moartea cu ajutorul părinților care ne liniștesc și al miturilor religioase și seculare; mai târziu, o personificăm, transformând-o într-o entitate - un monstru, un demon, spectrul cu coasa. La urma urmei, dacă moartea este ceva care ne urmărește, atunci poate că totuși vom găsi o cale prin care să scăpăm de ea; în plus, oricât de înspăimântătoare ar fi o arătare care aduce moartea, ne sperie mai puțin decât adevărul în sine: faptul că fiecare purtăm în noi înșine sporii propriei dispariții! În timp, copiii experimentează și alte moduri de-a atenua angoasa morții: ei se detoxifică de moarte luând-o în derâdere, provocând-o prin gesturi de-o îndrăzneală nebunească, sau se desensibilizează de ea ca de-un virus, asistând în compania securizantă a celor de-o seamă cu ei și a pungilor cu floricele călduțe de porumb la filme de groază și la povești cu stafii.

Pe măsură ce îmbătrânim, învățăm cum să ne scoatem moartea din minte; ne distragem singuri atenția în altă parte; o transformăm în ceva pozitiv (trecerea în neființă, întoarcerea acasă, reîntâlnirea cu Dumnezeu, împăcarea finală); o contestăm cu mituri de prelungire a vieții; năzuim la nemurire prin opere care să dăinuie veșnic, proiectându-ne sămânța în viitor prin copiii noștri sau îmbrățișând un sistem religios care oferă perpetuare spirituală.

Mulți oameni nu sunt de acord cu această descriere a refuzului de-a accepta moartea. „Prostii!”, spun ei. „Noi nu negăm moartea. Toți vom muri într-o zi. Știm lucrul ăsta. Este o realitate evidentă. Dar are vreun rost să ne tot gândim la ea?”