CUPRINS:
PARTEA ÎNTÂI.
CLEOPATRA ŞI CEZAR.
CAPITOLUL I Introducere asupra caracterului Cleopatrei.
CAPITOLUL II Alexandria.
CAPITOLUL UI Naşterea şi tinereţea Cleopatrei.
CAPITOLUL IV Moartea lui Pompei şi sosirea lui Cezar în Egipt.
CAPITOLUL V Caius lulius Ceesar.
CAPITOLUL VI Cleopatra şi Cezar în palatul asediat din Alexandria.
Capitolul vn Naşterea lui Cezarion şi plecarea lui Cezar.
CAPITOLUL Vin Cleopatra şi Cezar la Roma.
A CAPITOLUL IX.
Întemeierea monarhiei egipto-romane.
CAPITOLUL X Moartea lui Cezar şi întoarcerea Cleopatrei în Egipt.
CLEOPATRA.
PARTEA A DOUA.
CLEOPATRA ŞI ANTONIU 137
CAPITOLUL XI Caracterul lui Antoniu şi ascensiunea lui la putere. 139
CAPITOLUL XII Alianţa dintre Cleopatra şi Antoniu 147
CAPITOLUL XHI Cleopatra şi Antoniu la Alexandria 157 „CAPITOLUL XIV.
Înnoirea alianţei dintre Cleopatra şi Antoniu… 170
CAPITOLUL XV.
Pregătirile Cleopatrei şi ale lui Antoniu pentru răsturnarea lui Octaviân 181
CAPITOLUL XVI Declinul puterii lui Antoniu 199
CAPITOLUL XVII Bătălia de la Actium şi fuga în Egipt.
CAPITOLUL XVffl Noua încercare a Cleopatrei 226
CAPITOLUL XIX.
Invadarea Egiptului de către Octaviân şi moartea lui Antoniu 240
CAPITOLUL XX Moartea Cleopatrei şi triumful lui Octaviân… 252
PARTEA ÎNTÂI.
CLEOPATRA ŞI CEZAR.
CAPITOLUL I.
Introducere asupra caracterului Cleopatrei.
Oricine ar încerca să întreprindă un studiu aprofundat despre viaţa Cleopatrei şi-ar da cu uşurinţă seama că părerea în general acceptată în privinţa caracterului său s-a format pe baza mărturiilor celor care i s-au opus în disputa dintre Antoniu şi Octavian. În ultimii ani, marea regină a Egiptului devenise un duşman de moarte al primului dintre aceşti doi împăraţi romani, iar amintirea ostilităţii sale a fost perpetuată de partizanii fiecărui Cezar al dinastiei. Astfel, ideea universal acreditată a unei influenţe nefaste, exercitate de ea asupra lui luliu Cezar şi Marc Antoniu, se bazează pe injuriile gratuite ale duşmanilor săi, iar istoria, din păcate, nu ne-a lăsat în schimb relatări asupra vieţii sale, consemnate de vreunul dintre adepţii pe care i-a avut în lupta pornita cu atâta cutezanţa. Sa remarcăm, totuşi, că cel mai onest dintre istorici, incomparabilul Prutarh, pare să-şi fi extras o mare parte a informaţiilor din jurnalul ţinut de doctorul Cleopatrei, Olympus. Nu avem pretenţia să facem aici apologia reginei atât de blamate, dar vom încerca să înfăţişăm evenimentele ce i-au marcat viaţa tumultuoasă, pentru a-i prezenta năzuinţele cu toată sinceritatea, aşa cum le înţelegem. Dacă vom reuşi să demonstrăm plauzibilitatea supoziţiilor noastre, faptele şi gesturile Cleopatrei vor apărea, fără să fie nevoie de nici o altă pledoarie, sub o lumina mai favorabilă, iar caracterul său, oricum ar fi fost, nu va fi în nici un caz mai rău prezentat decât al oricărui alt actor al acestei drame.
Am vorbit despre nedreptatea şi parţialitatea duşmănoasă a atitudinii autorilor clasici. Va fi de ajuns, ca argument, un singur exemplu.
Să ne întoarcem la începuturile relaţiei dintre Cleopatra şi Cezar. Opinia unanimă a istoricilor antici şi moderni este că marele dictator ar fi fost abătut de la drumul drept de către voluptuoasa egipteancă şi ţinut la Alexandria cumva împotriva dorinţei sale ba, mai mult, că ar fi fost prizonier al şiretlicurilor malefice ale acestei sirene orientale. Or, în acea vreme, după cum vom vedea, Cleopatra, „străina care nu ducea niciodată lipsă de romani viteji”, era, de fapt, o tânără în jur de douăzeci şi unu de ani, a cărei moralitate nu poate fi suspectată prin nici o teorie veridică; aceasta în timp ce lunu Cezar, bărbat în puterea vârstei, ştirbise reputaţia atâtor femei, adesea alese din rândul soţiilor şi fiicelor prietenilor săi, încât renumele său de seducător intrase în legendă. Pare de neconceput ca în aceste condiţii să fie acuzată Cleopatra! Desigur, nu vom încerca să o prezentăm pe regina Egiptului ca pe o întruchipare a virtuţilor celor mai înalte. Dar ţinem să i se facă dreptate şi să i se acorde, ca în faţa unui tribunal, premisa de nevinovăţie, convinşi că, astfel, cititorul va putea vedea mai târziu în ea un exemplu de feminitate fără nimic extraordinar.
Nu am dori să fim acuzaţi că ne folosim de privilegiul biografului: acela de a-şi justifica eroul, încă o dată, nu se pune problema „apărării” Cleopatrei: vorn relata viaţa sa aşa cum a rezultat din investigaţiile noastre, fără a ocoli aprecierile întemeiate ale altor istorici, dar oferind judecăţii publicului un aspect al cauzelor faptelor sale care, dacă va fi acceptat, îi va spăla amintirea de stigmatul ce o întinează de prea multă vreme şi îi va aşeza reputaţia la acelaşi rang cu aceea a numeroşilor săi contemporani iluştri, dirvtre care niciunul nu a fost în întregime rău sau în întregime bun.
Ceea ce se ştie cu oarecare siguranţă despre înfăţişarea sa extraordinară se reduce la atât de puţin încât nici biograful nu doreşte sa îi facă un portret clar. Dar, pe de altă parte, rolul de istoric interzice comerţul cu umbre şi fantome şi se opune ca el să se mărginească să invoce simulacre palide ale celor care au fost cândva realităţi puternice. Cei vii odinioară trebuie să fie înfăţişaţi nu ca spectre vagi, ezitând să iasă din mormânt, ci ca entităţi substanţiale, perceptibile în fiecare detaliu cu ochii minţii. De aceea este nevoit sa le comunice şi altora impresia pe care şi-o formează, chiar dacă nu-i neapărat conformă cu realitatea.
Ca suport material, nu dispunem decât de nişte monezi, pe care este gravat profilul reginei, şi un bust, realizat mediocru, păstrat la British Museum. Nu ştim ce culoare aveau ochii sau părul ei, nu putem să afirmăm că ar fi avut pielea de o albeaţă de alabastru, asemenea compatrioţilor săi macedoneni, sau măslinie, precum grecii. Nici frumuseţea ei nu este un fapt dovedit. Singurul lucru pe care îl ştim este că nici o picătură de sânge oriental nu-i curgea prin vene, aşa că i-am atribui chipul greco-macedonean. Ar fi o gravă greşeală să considerăm că avea tenul brun al egiptencelor, ochii unei orientale, plini de somnolenţă, cu pupile de culoare închisă, gene lungi, iar părul negru şi mătăsos. Nu vom îndrăzni să afirmăm că era blondă cu ochi albaştri, deşi acest tip predomina la rasa macedoneană şi era frecvent întâlnit la popoarele orientale mediteraneene, iar dacă am considera-o brunetă, nu am face-o decât pur probabilistic.
Trăsăturile chipului Cleopatrei, cu toate că, pe ansamblu, dădeau impresia de o rară fineţe, erau accentuate: nasul acvilin şi proeminent, cu nări viguroase şi distinse, gura fină, cu buze conturate ferm, ochi mari şi potrivit aşezaţi, sprâncene cu linie fină. Ovalul încântător al obrajilor şi al bărbiei îi îndulcea trăsăturile.
„Frumuseţea sa, scria Plutarh, nu era în sine fără egal, nici de natură să-i frapeze pe cei aflaţi în apropiere” – şi adaugă că Octavia, soţia lui Antoniu, era mai frumoasă. Dar îi recunoaşte – şi nu a fost dezminţit de-a lungul secolelor – farmecul rar şi puterea de a-tracţie deosebită.
„Era strălucitoare când o ascultai şi o vedeai, întăreşte şi Dio Cassius, capabilă să cucerească până şi inimile cele mai refractare la dragoste, până şi pe cei pe care vârsta îi răcise.”
Se crede că era mică de statură: obligată, în împrejurări asupra cărora vom reveni, să pătrundă nevăzută în propriul palat, a făcut-o, înfăşurată în pleduri purtate pe umeri de unul dintre servitori, de unde putem deduce ca nu avea o greutate prea mare. Bustul de la British Mu-seum da, de altfel, impresia că ar fi fost executat după modelul unei femei zvelte, iar Plutarh sugerează faptul că tocmai această delicateţe a făpturii îi dădea puterea de seducţie. Ne-o imaginăm: mică şi graţioasă, nu foarte slabă, cu forme suave, cu pielea alba, cu ochii şi părul negru, frumoasă, desigur, dar nu de o frumuseţe desăvârşită. Se spune că modulaţiile vocii ei, întotdeauna acaparatoare şi convingătoare, i-ar fi fost arma principală.
