Ellia

Un om cu întreite zale şi cu pieptul de aramă
Şi decât Nepiun mai mare în măreţul lui trident
Spintecă Oceanul falnic ce la luntrea lui se-nhamă
Şi din fundurile lumii ne arunc-un continent!

POETUL NAUM, 1892
Cu prilejul a 400 de ani de la descoperire

PARTEA Intai

În dimineaţa zilei de vineri din ajunul Paştilor anului 1481, clopotele Lisabonei umplură văzduhul limpede cu zvonul lor amestecat. Ecourile, răsfirânte de colinele dinspre Răsărit, se întorceau din nou. Asupra cetăţii, asupra râului Tago, cu ţărmurile lui. Acoperite de magazii şi căsuţe de piatră albă, asupra numeroaselor corăbii cu pânze ancorate în port, pieirzându-şi sunetul departe, pe întinderea albastră a Oceanului nesfârşit.

— Au luat-o cam devreme cu slujba în vinerea asta a Paştilor… bombăni încruntat tânărul Gristof, aruncându-şi pe umeri mantaua lungă, în gluga căreia atârnau greu câteva bucoavne cu scoarţe de lemn şi încheietori de piele.

Se opri în pragul micii locuinţe de la capătul de sus al uliţei, de unde începea costişea repede cu lunca-i de pini. Niţei încurcat zise fratelui mai mic, Bartolomeu, aplecat cu barba tăiată italieneşte asupra unui vas de aramă:

— Nu ştiu când mă-ntorc, acasă. Sunt grăbit! Să nu m-aştepti nici cu cina…

— Grăbit… Grăbit… bombăni Bartolomeu, aruncând o pirivire ascuţită pe urma fratelui mai mare.

Cristof pornise repede la vale, cu mersul hurducat de bolovani, cu ceafa izbită de ceasloavele din glugă.

Bartolomeu ferchezuit ca în fiecare dimineaţă, mână cu nuieluşa o capră neagră spre tăpşanul din vecinătatea luncii.

„Numai de n-ar sări uluca în cimitir 1 îşi spuse.
Să-mi mai aprind paie-n cap cu paznicul 1“

Dar abia intră iar în odăiţa strimtă, strâmtată şi mai mult de cele două paturi înghesuite cap la c-ap şi de măsufa pe care-şi desena Bartolomeu hărţile, că se opri, se lovi cu palma peste frunte şi zise tare:

— A uitat să ia harta! A uitat-o L.

Şi furios, se repezi afară în uliţă, să-şi strige uitucul de frate. Dar Cristof nu se mai zărea. II înghiţise întortocheata uliţă care şerpuia prin cetate până-n port.

Bartolomeu desenase o hartă nouă pentru genovezul Geronimo del Puerto, neguţător de sclavi negri în Lisabona, bogătaşul umflat ca un burduf, care nu s-ar fi urcat pe o caravelă să-l tai. Cristof uitase harta la care fratele mai mic lucrase câteva zile! Cu del
Puerto fraţii Columb căzuseră la înţelegere după o lungă tocmeală, căci era zgârcit: doi dubloni de aur, din care neguţătorul de sclavi reţinea din vechea datorie numai unul şi ar mai fi rămas fraţilor în casă încă unul, de cheltuială pe cel puţin cincisprezece zile. Şi Cristof – unde-i erau minţile? — pleacă şi lasă harta pe masă… Pleacă, grăbit! Ce va spune del Puerto? îngâmfat şi repezit cum e, s-ar putea să strice înţelegerea când va da în port peste Golumb fără hartă!

Grăbit!

Bartolomeu, oprit dinaintea mesei, cu capul plecat dintr-un vechi obicei, căci altfel înalt cum era ar îi dat cu ţeasta-n bagdadie, rămase cu ochii lui albaştri, mari, deschişi, asupra hărţii pe care o lucrase de data aceasta în trei culori, spre a încânta pe cumpărător şi a ispiti poate şi pe alţi neguţători din port, pe vreun navigator.

Harta nu înfăţişa întreg pământul cunoscut atunci.
O asemenea hartă n-ar fi interesat pe nimeni sau poate doar pe cosmograful curţii Behaim, de la care aflase că-şi construia singur un mapamond, un glob.
Bartolomeu desenase numai pairtea de Apus a Mării Mediterane, Sudul Spaniei şi Portugaliei, foarte amănunţit coasta de Apus a Africii, până la Fluviul de Aur şi Senegalul – până unde putuseră ajunge odinioară caravelele Navigatorului, don Enric, straniul prinţ de la întâia jumătate a veacului. De-atât aveau nevoie navigatorii regeşti şi cei tocmiţi de neguţătorii din Lisabona, de atât şi nu mai mult. Spre apus, către insulele Madeira, Canare, Azore nu se îndrepta mai nimeni, nefiind încă prea rodnice, dar spre Miazăzi către Guineea şi Fluviul de Aur pluteau mai toate vasele! Căci de aci se întorceau – când se întorceau! — încărcate cu nisip de aur, cu piperul african, atât de necesar şi preţuit, atât de ieftin faţă de piperul indian, care abia se mai găsea. Ba se întorceau şi cu sclavi negri, vânaţi cu buldogi sau cumpăraţi de la regii africani pe lucruri de nimic: clopoţei, sticle colorate.

„E jalnică îndeletnicirea de cartograf, nu mai încape îndoială” – gândi Bartolomeu încruntat.

Era grea chiar şi aci la Lisabona, unde se întâlneau acum navigatori genovezi, veneţieni, francezi şi englezi. Numai pentru un dublon-doi de aur pe lună sau uneori numai pentru câţiva maravedas de argint —
făcea oare să fi pămăsit Genova, unde fraţii Goiunib îşi lăsaseră familia şi mica lor ţesătorie?

Dar cine ar fi putut prevedea că până şi Lisabona, de unde de o jumătate de veac purcedeau caraveleie spre bogăţiile Africii, în năzuinţa lor de a ajunge poate în Indiâle cu mirodenii şi nestemate, va avea curând soarta *Genovei, soarta Veneţiei, cărora turcii le tăiaseră drumurile de Miazănoapte, de Răsărit şi de Miazăzi, de unde veneau parfumurile, mătăsuriie, covoarele şi mai cu seamă mirodeniile? Tămâia ajunsese mai scumpă decât greutatea ei în aur, iar vinurile începură a fi îmbălsămate, cu buruieni tari, fără gust, europene.

Nu trecuseră mai mult de douăzeci de ani de la moartea infantelui Enric,. Care, închis între zidurile de pe capul Sf. Vincenţiu, din Algarve, provincia de
Miazăzi a Portugaliei, adunase în juru-i pe cosmografii din Baleare şi de aiurea, clădise nave noi, se îndatorase. Navigatorii lui, în cercetarea drumului către Indii, în pofida vechilor credinţe şi învăţături, trecuseră, iată înfricoşătorul cap Bojador, ocolindu-i stâncile, descoperiseră Guineea. Dar drumul deschis rămăsese de-atunci, de la moartea acelui dârz, şi neabătut infante, necercetat de vreun urmaş.

Genova şi Veneţia se mulţumesc acum să-şi jefuiască una alteia caraveleie încărcate cu mărfuri, în loc. Să se unească spre a deschide măcar una din vechile căi răsăritene spre Indii. Comerţul lor se face acum mai mult cu ţările de Miazănoapte, iar mirodeniile atrt de gustoase ale Răsăritului trebuie -să le plătească în aur greu, la preţuri înzecite – adăugind pe deasupra şi grase, prea grase bacşişuri vameşilor musulmani de pe coasta Siriei, Mării Negre, de la Alexandria. De aceea navele se îndreaptă tot mai rar spire Răsăritul Mediteranei, de aceea hărţile cu acea parte a lumii nu mai au nicio căutare, de aceea Bartolomeu Cdlumb a fost ispitit să părăsească Genova, să-şi caute adăpost şi hrană în Portugalia, ţara navigatorilor-cutezători ai infantelui Enric.

Bartolomeu, plin de aceste gânduri, clătină încet capul şi lăsă pumnul greu pe harta uitată.

— Da, da… şopti el cu amărăciune. A fost un ceas nenorocos! Familia aşteaptă zadarnic acasă ajutorul nostru, al lui Cristof şi al meu… Şi azi, la bătrâneţe, ei trebuie sa mai bată postavul la războiul de lemn, să se ciorovăiască, duşi uneori la judecată de neguţători, pentru lină, vopseluri, bani neînapoiaţi la timp…

Bartolomeu fu atât de copleşit, că nu băgă de seamă tăcerea care se lăsase deodată asupra întregului oraş – neobişnuita absenţă a zvonului de clopote în această Vineri a Patimilor.

Ceas nenorocos! Da, da, plecarea din Genova se făcuse într-o zodie neprielnică…

Cine ar fi putut prevedea că nu va duce nimeni mai departe străduinţele infantelui Enric? Regele Alfons e dornic de bunuri şi măriri mai apropiate. Se amestecă în treburile cam încurcate ale Castiliei învecinate, spre a şi-o însuşi. O căsătorie, neîmplinită totuşi cu urmaşa la tronul Castiliei, căreia în derâdere i se spunea Beltraneja, adică fiica nobilului Beltran şi nu a răposatului rege Enric, trebuia să-l facă moştenitorul drept al tronului Castiliei! Dar adevărata moştenitoare, aleasă a cortesurilor şi oraşelor, Isabela cea bălaie, unindu-se cu regele Aragonului prin căsătorie şi interese, izbuti să înfrângă uneltirile unora din nobili şi să alunge pe hulpavul rege portughez.

Alfons amărât fugi în Franţa, unde crezu că va dobândi ajutor, de-aci, vru să plece în pelerinaj la Ierusalim, se răzgândi şi-şi reluă tronul. Gu un asemenea rege, în care sălăşlui a un asemenea suflet, cine în Portugalia să fi preluat moştenirea infantelui Enric?…

Dar oricum! Oricum! Câteva. Car avele portugheze tot mai cercetau coastele continentului de la Miazăzi,

Africa misterioasă. În gura fluviului Tago, în portul Lisabonei se întâlneau acum, ca la un punct de pornire, navigatori, neguţători, caravele, din toate părţile Europei. Poate că mai era o nădejde!… Poate că nu era totul pierdut! Iar Bartolomeu, cu răbdare şi credinţă, să nu înceteze de a desena hărţi, de a ţine legătura cu oamenii din Lisabona, în mâinile cărora se aflau poate firele viitorului, ale unui viitor de glorie şi belşug. Timpul trecea oricum – va trece şi acest timp neprielnic…

Dar cum de a uitat Cristof harta acelui îngâmfat de Puerto?

Grăbit! Grăbit! Totdeauna a fost Cristof prea grăbit!…