Ellia

Prefaţă

Pentru un intelectual, a spera nu înseamnă a avea o influenţă directă asupra mersului lumii, ci ca undeva, cândva, cineva să citească ceea ce a scris el, exact aşa cum a scris.

Theodor Adomo

 

 

Am purtat întotdeauna în suflet această carte, mai mult decât pe oricare alt proiect la care am lucrat. Prin urmare, îmi este dificil să aranjez într-o ordine semnificativă (cronologică sau după importanţă) toate persoanele, operele şi evenimentele care au dat formă reflecţiei asupra acestui subiect. Din moment ce, scriind, am fost obligată să încalc teritorii pe care le cunosc prea puţin sau chiar deloc, aş putea omite, recunosc, influenţa unor autori importanţi. Acest lucru nu este nicidecum rezultatul unei aroganţe intelectuale, ci provine în primul rând din acele incursiuni sălbatice şi deseori nesistematice într-un spaţiu necunoscut, incursiuni care au fost totuşi întotdeauna pline de curiozitate şi respect pentru realizările altora.

Subiectul pe care încerc să-l dezbat este evident ambiţios. El presupune o literatură secundară extraordinar de elaborată, precum şi, pe cât posibil, recurgerea la surse primare. Într-o formă ideală, un astfel de demers ar trebui să constituie activitatea unei echipe interdisciplinare de specialişti şi rezultatul unor lungi perioade de discuţii. Fapt imposibil pentru scopurile practice ale prezentului proiect. Sunt obligată să încep cu una din numeroasele remarci colaterale atât de frecvente în lucrare: sunt conştientă, în mod clar şi dureros, de incapacitatea mea de a produce ceea ce pentru mine reprezintă de multă vreme opera ştiinţifică ideală, o tapiserie complexă, cu un desen captivant şi plin de semnificaţie, executat cu o broderie plină şi bogată în toate detaliile. Din necesitate, voi fi obligată să apelez la peticeli, compoziţii pripite şi un stil eclectic.

Sarcina mea principală va fi aceea de a construi un cadru acceptabil şi de a sugera posibile direcţii de dezbatere. Chiar dacă nu va stârni decât disputa, cartea îşi va fi îndeplinit scopul: am convingerea că problema „balcanismului” merită o pleiadă de lucrări.

Multe cărţi ştiinţifice americane scrise comme il faut[1] încep cu teoria, se situează, în mod conştient, în punctul de plecare al operei, reuşind astfel să frustreze încă şi mai mult eforturile cititorilor: nu numai că vor fi obligaţi să facă faţă naraţiunii sau argumentării autorului, dar sunt de asemenea sortiţi (cel puţin în mod inconştient) să depisteze în ce măsură contextul teoretic declarat este într-adevăr însuşit, cât de mult reprezintă el doar un indiciu al simpatiilor intelectuale şi loialităţilor politice, cât este vorbărie goală, sindrom al citării. Din fericire, cititorii îşi urmăresc propriile lor strategii. Unii omit în întregime pretenţiile teoretice şi caută ceea ce consideră a fi substanţă temeinică; alţii, dimpotrivă, citesc numai teoria şi tratează restul ca ilustraţie empirică neimportantă. Doar o mână de cititori profesionişti, conştiincioşi şi curajoşi, abordează lucrarea aşa cum este în intertextualitatea sa declarată sau evidentă.

Mă conformez doar parţial acestui stil ipocrit (nu sunt prea sigură dacă accentul trebuie să fie pe conformez sau pe ipocrit). Asta nu pentru că n-aş lua în serios teoria: din contră, am faţă de ea un enorm respect. Totuşi, a face o autoanaliză exhaustivă şi onestă a eclecticului „Hotel Kwilu” – ca să împrumut metafora elaborată de Mary Douglas pentru metateorie (grand theory) – necesită o investigaţie complicată şi poate zadarnică. Mă voi limita aici pur şi simplu la recunoaşterea datoriei mele faţă de mulţi teoreticieni de la care am preluat şi aplicat un număr de concepte utile sau care mi-au oferit alinare prin enunţarea limpede şi tratarea magistrală a multor dubii care mă asaltau. Sper că modul în care am folosit aceste concepte şi cel în care ele au influenţat propria mea argumentare le conferă mult mai mult credit decât reiterarea unor idei principale, mai ales că nu am dorit nici să urmez, nici să-mi însuşesc în totalitate gândirea lor. Mă gândesc la: Ernest Gellner, Eric Hobsbawm, Benedict Anderson, Tom Nairn şi întregul schimb fructuos de idei referitor la naţionalism, modernitate şi „inventarea tradiţiei”; opera dedicată fenomenologiei alterităţii stereotipiei; Erving Goffman despre stigmat şi discuţia amplă şi fructuoasă pe care opera lui a suscitat-o printre discipolii săi; Marry Douglas despre orice subiect, pornind de la cultură, trecând prin obiectivitate, scepticism, calomnie şi până la liminalitate; literatura din ce în ce mai amplă dedicată marginalităţii; întreaga strădanie postcolonialistă, cu toată admiraţia ce i se cuvine, dar îndeosebi pentru că m-a obligat să-mi formulez mai inteligibil scepticismul şi dezacordul cu ajutorul oferit de Arif Dirlik şi Aijaz Ahmad; Fredric Jameson despre orientarea lui generală în ceea ce el numeşte „era capitalului multinaţional” şi „cultura americană globală a postmodernismului”; cea mai recentă literatură despre imperiu şi imperialism, de la Richard Koebner şi Helmut Dan Schmidt la Wolfgang J. Mommsen; Pierre Bourdieu despre descriere, prescriere şi reprezentare în general şi, în mod special, despre puterea politică a „atribuirii numelor”; noile scrieri despre taxonomie (categorii, numire, etichetare, similitudine, proiecţie); noţiunea ca „discurs” şi „cunoaştere ca putere”, care au devenit acum atât de puternic înrădăcinate încât ar fi inutil să invoc cadrul mai larg al lui Michel Foucault. Mai presus de toate, mă refer la David Lodge ale cărui Changing Places, Small World şi în special Nice Work au constituit cea mai bună introducere în lumea teoriei critice, în semiotică, metaforă, metonimie, sinecdocă, aporie şi alunecarea perpetuă a semnificatului sub semnificant.

Deoarece mă situez în interiorul unui gen atât de bogat şi important cum este cel al „investigării tradiţiei” şi din cauza evidentelor analogii între strădania mea şi „orientalism”, am fost sfătuită încă de la început să evit o aliniere intelectuală directă cu Edward Said, astfel incit să nu duc povara criticii din ce în ce mai mari a ideilor sale. Doresc însă, în bună măsură din pricina înclinaţiei mele spre anarhism, să recunosc, în acest punct, datoria mea intelectuală faţă de Said. Nu aş putea spune că influenţa sa a fost cea mai stimulatoare sau cea mai fructuoasă, dar a fost, fără îndoială, importantă. Cred că m-am distanţat suficient şi am arătat distincţiile de bază (dar şi corespondenţele) în tratarea propriului meu concept privitor la „balcanism” de „orientalismul” lui Said. Ar fi totuşi o lipsă deosebită de onestitate intelectuală să nu recunosc forţa stimulatoare şi inspiraţia datorată gândirii sau emoţiei lui Said. Critica sa plină de pasiune a produs discipoli, dar şi contestatari, ceea ce, până la urmă, se presupune a fi efectul oricărui efort intelectual adevărat. În ultimii ani a apărut un întreg corpus de studii importante referitoare la această regiune, animate de preocupări similare cu ale mele. Unele dintre aceste studii au fost scrise de prieteni, iar eu am profitat din dialogul fructuos cu ei; altele sunt operele colegilor pe care nu i-am întâlnit, dar a căror erudiţie o admir. Am recunoscut la timpul potrivit influenţa lor în textul meu. Este de la sine înţeles că, în final, eu sunt singura responsabilă pentru erorile săvârşite şi pentru omisiuni.

A recunoaşte înseamnă şi a mărturisi. Motivele mele în scrierea acestei cărţi au fost complexe şi diverse, dar mărturia aceasta nu este menită să fie o povestioară morală, care să constate pur şi simplu preferinţa occidentală fie pentru imperialism, fie pentru orientalism (deşi s-ar putea argumenta în favoarea fiecărei perspective). Reacţionând împotriva unui stereotip produs în Occident, nu doresc să creez un contrastereotip al Occidentului, să comit eroarea „occidentalismului”. În primul rând, nu cred într-un Occident omogen; de altfel, există diferenţe substanţiale în cadrul şi între diferitele discuţii „occidentale” despre Balcani. În al doilea rând, sunt convinsă că o parte importantă a exegezei occidentale a contribuit semnificativ, crucial chiar, la studiile balcanice. Părtinirea şi ideile preconcepute, chiar şi la cei care încearcă să renunţe la ele, sunt aproape imposibil de evitat, lucru care se aplică atât celor din afară cât şi celor din interior. Într-adevăr, punctul de vedere al celor din afară nu este în mod necesar inferior celui ce provine din interior, iar cel din interior nu este deţinătorul adevărului absolut datorită unei intimităţi existenţiale cu obiectul de studiu, în ultimă instanţă, contează tocmai efortul conştient de a scăpa de aceste părtiniri şi de a căuta modalităţi prin care să se exprime realitatea alterităţii, chiar şi în faţa unui scepticism epistemologic paralizant. Fără importantul corpus de lucrări produs deopotrivă în Vest şi în Est, nu aş fi putut să abordez subiectele din această carte. Ar fi injust faţă de toţi savanţii care au contribuit la formarea gândirii mele dacă i-aş menţiona doar pe câţiva dintre ei, şi îmi este imposibil chiar şi să încep să-i enumăr.

 

[1] Aşa cum se cuvine (lb. fr).

  
Attachments