I
Macfarlane observase adesea că prietenul său, Dickie Carpenter, avea un ciudat sentiment faţă de ţigănci. Nu aflase niciodată motivul. Dar când logodna dintre Dickie şi Esther Lawes a fost desfăcută, atunci cei doi bărbaţi şi-au spus ce aveau pe suflet.
Macfarlane se logodise cu sora mai mică, Rachel, cu aproape un an în urmă. Le cunoştea pe cele două fete Lawes de când erau mici. Atent şi prevăzător în toate privinţele, nu voise să recunoască pentru sine însuşi atracţia crescândă asupra sa a feţei copilăroase şi a ochilor negri sinceri ai Rachelei. Nu era o frumuseţe ca Esther, nu! Dar, de nedescris, mai naturală şi mai dulce. După logodna lui Dickie cu sora mai mare, relaţiile dintre cei doi bărbaţi păreau să devină mai apropiate.
Şi acum, numai după câteva săptămâni, logodna se rupsese din nou şi Dickie, chiar Dickie neînduplecat. Până atunci, în scurta sa existenţă, totul mersese ca uns pe roate. Îşi alesese bine cariera navală. Dragostea sa pentru mare era înnăscută. Avea ceva din aerul unui viking, primitiv şi direct, o fire care n-avea nimic comun cu subtilităţile intelectuale. Aparţinea acelei categorii de tineri englezi care se exprimă greu, cărora le displace orice formă de emoţie şi cărora le este cât se poate de dificil să-şi explice procesele lor mentale, mai ales în cuvinte...
Macfarlane, acel scoţian încăpăţânat, cu o imaginaţie celtică ascunsă pe undeva, asculta şi fuma, în timp ce prietenul său se bălăcea într-o mare de cuvinte. Ştia că o să urmeze o mărturisire ca o descărcare. Dar se aşteptase ca subiectul să fie altul. Oricum, la început, nu a fost vorba despre Esther Lawes. Părea numai povestirea unui coşmar de copil.
— Totul a început cu un vis pe care l-am avut când eram mic. Nu un coşmar propriu-zis. Ea – ţiganca, după cum ştii – apare adesea în vise... chiar într-unul bun (sau ceea ce i se pare unui băieţel că e bine – o petrecere, plesnitori şi chestii de-astea). Eu mă jucam grozav şi simţeam, ştiam că dacă aş ridica privirea, aş vedea-o pe ea, stând ca de obicei, privindu-mă... Cu ochi trişti, ştii, ca şi cum ea înţelegea ceva pe care eu nu puteam... Nu sunt în stare să-ţi explic de ce mă scotea aşa din fire... dar aşa se întâmpla! De fiecare dată! Mă trezeam urlând de groază şi bătrâna mea doică spunea: "Poftim! Domnişorul Dickie iar a avut unul din visele sale cu ţigănci!"
— Te-au speriat vreodată ţigănci adevărate ?
— N-am văzut nici una decât mai târziu. Şi asta a fost ciudat. Alergam după un căţeluş e-al meu. Îmi scăpase. Am ieşit pe poarta de la grădină şi am luat-o pe una din cărările din pădure. După cum ştii, atunci locuiam la New Forest. În cele din urmă, am ajuns într-un soi de poiană, cu un podeţ peste o apă. Şi chiar lângă el stătea o ţigancă, cu o basma roşie pe cap, exact ca în visul meu. Şi, deodată, mi s-a făcut frică! Se uita la mine, ştii... Cu aceeaşi privire, ca şi cum ea ştia ceva de care eu nu aveam habar şi-i părea rău... Şi atunci îmi spuse destul de liniştită, dând din cap încurajator către mine: "Nu m-aş duce pe drumul ăla, dacă aş fi în locul tău". Nu pot să-ţi spun de ce, dar m-a speriat de moarte. Am trecut pe lângă ea ca din puşcă pe pod. Cred că era putrezit. Oricum a cedat şi am căzut în apă. Curgea destul de repede şi era cât pe-aci să mă înec. Al naibii de aproape am fost de înec. N-am uitat niciodată. Şi am simţit că totul era în legătură cu ţiganca...
— Cu toate că te-a avertizat, de fapt!
— Cred că ai putea s-o interpretezi astfel. Dickie se opri pentru o clipă, apoi continuă: Ţi-am povestit despre visul acesta al meu, nu pentru că ar avea vreo legătură cu ceea ce s-a întâmplat mai târziu (cel puţin, eu presupun că nu are), ci numai pentru că s-a întâmplat să fie punctul declanşator. Acum o să înţelegi ceea ce vreau să spun prin "simţul ţigăncii". Deci, mă duc, în prima seară, la familia Lawes. Atunci tocmai mă întorsesem de pe coasta de vest. Era grozav să fiu din nou în Anglia. Soţii Lawes erau prieteni vechi cu părinţii mei. Nu le văzusem pe fete de când aveam şapte ani, dar tânărul Arthur îmi fusese un foarte bun prieten şi, după ce murise, Esther a continuat să-mi scrie şi să-mi trimită ziare. Scria grozav de simpatic! Mă distra de minune. Am dorit întotdeauna să mă fi priceput mai bine să-i răspund. Eram foarte nerăbdător s-o văd. Părea ciudat să cunoşti o fată destul de bine numai din scrisori şi nu altfel. Ei bine, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc acasă, la familia Lawes. Esther era plecată, dar o aşteptau să sosească în seara aceea. Stăteam lângă Rachel la cină şi, când m-am uitat într-o parte şi alta a mesei, m-a cuprins un simţământ ciudat. Aveam impresia că cineva mă privea şi lucrul ăsta mă făcea să nu mă simt în apele mele. Apoi am văzut-o...
— Pe cine?
— Pe doamna Haworth... de care-ţi povesteam.
Îi stătea pe limbă lui Macfarlane să spună: "Credeam că-mi povesteai despre Esther Lawes". Dar tăcu şi Dickie continuă.
— Se deosebea prin ceva de toţi ceilalţi. Stătea lângă domnul Lawes, ascultându-l foarte gravă, cu capul aplecat. Avea ceva din tul roşu în jurul gâtului. M-am gândit că fusese rupt; oricum, îi atârna pe spate ca nişte mici limbi de foc... I-am spus Rachelei: "Cine-i femeia aceea de-acolo? Brunetă, cu şal roşu?"
— Te referi la Alistair Haworth? Are un şal roşu. Dar e blondă. Foarte blondă.
— Şi chiar aşa era, ştii! Părul ei avea o nuanţă frumoasă de galben pal strălucitor. Şi, totuşi, aş fi jurat pe cinstea mea că era brunetă. Ciudat, ce efect au ochii cuiva asupra mea... După cină, Rachel ne făcu cunoştinţă şi ne-am plimbat prin grădină. Am discutat despre reîncarnare...
— Nu prea e genul tău, Dickie!
— Cred că e. Îmi amintesc c-am spus că pare a fi un mijloc destul de uşor de a explica faptul că recunoşti imediat nişte oameni, ca şi cum i-ai fi întâlnit înainte. Ea a zis: "Te referi la îndrăgostiţi..." Era ceva straniu în tonul ei – ceva blând şi cald. Îmi reamintea de ceva, dar nu-mi dădeam seama de ce. Am mai continuat să flecărim puţin, când domnul Lawes ne-a chemat de pe terasă, spunea că Esther venise şi dorea să mă vadă. Doamna Haworth îşi puse mâna pe braţul meu şi spuse: "Te duci înăuntru?"; "Da, am zis eu"; "Cred că mai bine ai…" şi atunci... atunci...
— Spune!
— Sună trăsnit. Doamna Haworth a spus: "Nu m-aş duce înăuntru, dacă aş fi în locul tău"... El se opri. Asta m-a speriat, ştii. M-a speriat rău. De aceea ţi-am povestit despre vis... Pentru că, ştii, ea a vorbit în acelaşi mod – liniştită, ca şi cum cunoştea ceva şi eu nu. Nu era doar o femeie frumoasă care dorea să mă ţină în grădină ca să rămân cu ea. Vocea ei era blândă şi-i părea foarte rău. Aproape ca şi cum prevedea ce avea să se întâmple... Cred că am fost nepoliticos, dar m-am întors şi-am părăsit-o, alergând într-un suflet spre casă. Acolo părea că mă aflu în siguranţă. Ştiam atunci că-mi fusese teamă de ea chiar de la început. Am simţit o uşurare să-l văd pe domnul Lawes. Esther e afla lângă el... Dickie ezită o clipă şi apoi murmură abia şoptit: nu m-am îndoit nici o clipă, în momentul în care am zărit-o, mi-am dat seama că m-a cucerit.
Gândurile lui Macfarlane îi zburară repede la Esther Lawes. Auzise odată pe cineva numind-o "şase picioare de perfecţiune evreiască". Un portret inteligent, conchise el, când îi reveniră în minte înălţimea ei neobişnuită, silueta sa subţire, albeaţa marmoreană a feţei, cu nasul delicat conturat şi splendoarea neagră a părului şi ochilor. Da, nu se minună că simplitatea copilăroasă a lui Dickie capitulase în faţa ei. Lui Esther n-ar fi putut niciodată să-i bată inima mai puternic, dar el o admira cât era de încântătoare.
— Şi apoi, continuă Dickie, ne-am logodit.
— Imediat ?
— Ei bine, cam după o săptămână. I-a trebuit doar vreo două săptămâni ca să descopere că, de fapt, nu mă iubea...
Râse scurt, plin de amărăciune:
— Era în ultima seară, înainte de a mă întoarce pe vasul cel vechi. Veneam din sat prin pădure şi atunci am văzut-o pe doamna Haworth , vreau să zic. Purta o Tam-o-shanter[1] roşie şi, doar pentru o clipă, ştii, mă făcu să tresar. Ţi-am povestit visul meu, aşa că o să înţelegi... Neam plimbat puţin. Nu am rostit nici un cuvânt care s-o fi supărat pe Esther, ştii...
— Chiar?
Macfarlane se uita curios la prietenul său. Ciudat, cum oamenii îţi povesteau lucruri de care ei înşişi sunt inconştienţi!
— Şi apoi, când mă întorceam ca să mă îndrept spre casă, ea mă opri. Spuse: "Vei ajunge acasă foarte curând. Nu m-aş întoarce prea repede, dacă aş fi în locul tău..." Şi atunci am ştiut că mă aştepta ceva neplăcut... şi... de cum am intrat, Esther mă întâmpină şi-mi spuse că îşi dăduse seama că nu mă iubeşte cu adevărat...
Macfarlane mormăi plin de înţelegere:
— Şi doamna Haworth? întrebă el.
— N-am mai văzut-o niciodată până în vara asta.
— În seara asta?
[1] pălărie rotundă din lână sau pânză, cu partea de sus plată şi mult mai lată decât bordura din jurul capului (de la eroul poemului lui Robert Burns, "Tarn o'Shanter")
