Ellia

PARTEA ÎNTÂI

                  CARTEA ÎNTÂI

 

Unu

Când a sosit mesajul, fiecare în felul lui eram la limita unei căderi nervoase. Trebuia să urmăm nişte inscripţii care ar conduce la comorile ascunse din Arcadia. Desigur, nu era aşa de simplu şi uşor. Aşa cum sunt lucrurile. Continuau în alte direcţii, ca un labirint într-o continuă schimbare. Mesajul a ajuns în fragmente, ca sfărâmăturile unui porţelan rar.

Speram, fiecare în felul lui, că va apărea ceva şi ne va salva din abis. Puţin noroc, un miracol, un nou tip de adevăr care ar putea îndrepta dezordinea nefericită a vieţilor noastre.

Eram cu toţii ruinaţi, abandonaţi pe marginile distruse ale oraşului. Toate nenorocirile se agăţau de ultimul nerv al seninătăţii. Eram sortiţi pierzaniei, fără nici o speranţă, cuprinşi de frică, de sentimentul eşecului, ascunzându-ne ratarea cu demnitate, când pe neaşteptate a apărut invitaţia.

Era un proiect interesant, un film despre un loc de care nu auzisem niciodată nimic, numit Arcadia, un loc despre care se presupunea că este încărcat de o atmosferă clasică, de care puţin ne păsa. Tot ceea ce ne doream era să muncim, să călătorim din nou departe de toate problemele, eşecurile, relaţiile noastre încurcate. Voiam să ne descotorosim de încercările istovitoare de a reface viaţa nefericită, să scăpăm de plictiseala epuizantă a zilelor din acest infern pe care îl numim lumea modernă. Ne bucuram aproape de orice, chiar dacă ar fi însemnat să mergem în Arcadia. Dacă ar fi trebuit am fi mers până la capătul pământului cu vreun Columb nenorocos sau cu vreun Sinbad. A evada, a face ceva, orice, ar fi de ajuns munca adevărată.

Şi aşa am obţinut invitaţia. A venit de la un tip pe nume Malasso, un nume cu o tonalitate nefastă. Dar numele nu contează decât ulterior. El trebuia să fie omul nostru de contact. El trebuia să coordoneze toată aventura.

Asta este. Aveam o persoană de contact pe care nimeni nu a mai văzut-o şi nu a auzit-o vreodată. Şi totuşi, era coordonatorul nostru şi ştia traseele. Slujba părea simplă: a conduce nişte interviuri, a filma nişte locuri străine, a le permite unor străini să călătorească cu noi, fără nici o întrebare, a urma inscripţiile, a suporta întâlniri bizare, a sosi în Arcadia, a filma capre şi oi care aparţineau gospodarilor, a le îngădui străinilor să sorteze comoara, fără implicarea noastră în treburii? lor, fără abateri, iar când filmările ar fi fost gata, întoarcerea acasă şi plata.

Suna destul de simplu: o călătorie uşoară, plină de farmec, note de plată la hotel, mâncare bună, călătorii gratuite cu trenul, şi la sfârşit bani. Ce treabă aveam noi cu alte chestii sumbre pe care le-ar fi implicat această călătorie? Ne ajuta să evadăm, aici era vorba doar de evadare. Când totul a fost spus şi făcut, date fiind anxietatea şi stresul şi coşmarul în care trăiam, evadarea era totul. Am fi vrut să evadăm mai demult dacă am fi avut curaj, dar eram laşi, şi aşa am rămas şi ne-am desfătat în supărarea noastră.

Cu toţii pierduserăm ceva, demult, şi nu aveam nici o şansă de a regăsi ceea ce am pierdut, înainte de a începe copilăria. Poate părinţii noştri au pierdut acel ceva în locul nostru, poate nu l-am avut niciodată, dar cu siguranţă nu aveam să găsim acel lucru nici în lumea asta, nici în următoarea. De aceea călătoria aceasta era foarte importantă pentru noi, evadarea, falsa aventură, iluminarea contrafăcută, bucuriile exagerate şi disperate. De aceea am făcut-o, dar şi pentru că eram plătiţi. Dar sunt lucruri pe lumea asta pe care n-ar trebui să le vedem, pentru care nu ar trebui să fim plătiţi ca să asistăm la ele, să le săvârşim ori să le îndurăm, să le descoperim despre noi înşine. Am mers prea departe, dincolo de firea lucrurilor. Poate ar fi trebuit să stăm în iad până la infinit, aşa am fi meritat, dacă nu ar fi fost două lucruri - fata aceea nebună care s-a îndrăgostit de unul dintre noi, şi inscripţiile blestemate.

  
Attachments
In Arcadia de Ben Okri.doc 828 Kb . 14 Views