CUVÂNT ÎNAINTE
Ca o reacţie la certitudinile şi automatismele vieţii moderne, oamenii şi-au adus aminte că o parte din fiinţa lor tânjeşte şi după un alt Necunoscut decât cel înscris în ecuaţii şi formule (unii dintre ei n-au uitat aceasta niciodată). De aici, întoarcerea spre trecut, dar o întoarcere care nu are nimic de-a face cu evaziunea romanticilor.
Cercetând zonele obscure ale istoriei scrise şi nescrise, descoperim fapte şi dovezi materiale care distonează cu tabloul armonios, uneori exagerat de armonios, al cronologiei clasice. Sunt prezenţe stranii în contextul unor civilizaţii fie mult apuse. Sunt „amintiri despre viitor”, pentru că nu o dată performanţele ştiinţifice şi tehnice pe care par să le evoce aparţin zilei noastre de mâine sau de poimâine.
Fascinaţia acestei călătorii neoficiale în timp nu este, nu poate fi localizată într-un anumit spaţiu geografic.
Cartea lui Erich von Däniken ― acest elveţian proprietar de hoteluri care şi-a descoperit o vocaţie de arheolog amator ― îşi are deci multe corespondenţe, mai multe decât cele trecute în „Indicele bibliografic”. Cam despre aceleaşi lucruri au vorbit, cu ani în urmă, Serge Hutin şi Robert Charroux, Paul Thomas şi Peter Kolosimo, A. Gorbovski şi Aleksandr Kazanţev ― pentru a pomeni doar aceste nume. Celor dornici să stabilească punctul de pornire le recomand să nu se lase impresionaţi de corul excelent dirijat al amicilor revistei Planete, care clamează urbi et orbi că „realismul fantastic” îşi are sorgintea în eseul, de altfel extrem de interesant, al lui Louis Pauwels şi Jacques Bergier Le matin des magiciens (Dimineaţa magicienilor, 1960). Spre cinstea lor, chiar cei doi autori se înclină spectaculos în faţa lui Charles Fort, „unul dintre cei mai scumpi maeştri ai noştri”, tradus în Franţa încă din 1955 (The Book of the Damned ― Cartea damnaţilor, 1919). Pentru că scriitorul american a redactat într-adevăr actul de naştere al „realismului fantastic” cu peste patru decenii înaintea discipolilor săi neştiuţi, care o recunosc aproape fără echivoc: „El militează împotriva realismului nostru drămuit; noi refuzăm realul când este fantastic”. Cât despre precursori, ei se înlănţuie în şir neîntrerupt, începând poate cu Pliniu cel Bătrân (Istoria naturală), Iulius Obseqvens (Despre minuni) etc.
Să nu prelungim însă această incursiune în istoria unui gen faţă de care nici literatura, nici ştiinţa nu manifestă prea mult entuziasm revendicativ. Important este faptul că aveţi în faţă un best-seller de 200 de pagini care vă va oferi o lectură pasionantă, chiar dacă veţi recunoaşte idei şi argumente vehiculate destul de stăruitor şi la noi, mai ales în ultimul deceniu. Se cuvine menţionată, în primul rând, pledoaria autorului în favoarea recunoaşterii existenţei vieţii şi a formelor ei evoluate pe alte corpuri cereşti. S-ar putea crede că este vorba de forţarea unor uşi deschise, dar multe „da”-uri rostite din vârful buzelor ascund, în această privinţă, un scepticism înrădăcinat. Cauza pierdută a geocentrismului a lăsat locul unui antropocentrism care va rezista, probabil, până ce va fi spulberat experimental.
Cartea de faţă înmănunchează, totodată, câteva dintre cele mai tulburătoare nedumeriri ale cercetătorului, sau pur şi simplu curiosului care se apleacă asupra trecutului enigmatic. Cine a construit nenumăratele aparate de zbor care populează paginile „Mohabharatei” şi ale altor texte străvechi indiene, fiind descrise în termeni tehnici de un violent anacronism? Cum să ne explicăm extraordinarele cunoştinţe astronomice ale mayaşilor, creatori al unui calendar mai perfect decât cel folosit de noi astăzi? Cum au fost transportate şi aşezate în rânduri suprapuse imensele blocuri de piatră care alcătuiesc platforma de la Baalbek? Ce caută în piramida de la Palenque reprezentarea greu de confundat a unei rachete conduse de un pilot aşezat în poziţia caracteristică a cosmonauţilor?...
Pentru a putea răspunde la aceste întrebări ― şi la multe altele ―, Däniken propune să se recurgă la singura soluţie eficientă: cercetarea interdisciplinară. Nu e o idee nouă, dar autorul găseşte accente convingătoare pentru a demonstra că, atâta vreme cât arheologii se vor mulţumi să aşeze obiectele găsite în vitrinele muzeelor, fără a cere ajutorul specialiştilor din alte domenii, nu vom avea „o imagine fidelă a trecutului”.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, cartea trezeşte interesul pentru o seamă de probleme ştiinţifice la ordinea zilei. Apelând din nou la analogie, autorul utilizează ca argument de greutate în demonstrarea posibilităţii vizitelor extraterestre propriile noastre succese în explorarea cosmosului, domeniu în care s-au distins Uniunea Sovietică, Statele Unite şi mai de curând alte câteva ţări. Şi e adevărat că, dacă acceptăm ideea existenţei unor fiinţe raţionale pe alte corpuri cereşti, trebuie să acceptăm şi corolarul ei firesc: posibilitatea existenţei unor tehnologii mult superioare celei pământene, capabile, deci, să înfăptuiască zborul interstelar.
Evidenţiind meritele Amintirilor despre viitor, nu pot să nu formulez şi unele rezerve cu caracter mai general. În definitiv, o prefaţă nu constituie un simplu act de politeţe, ci şi o delimitare necesară ― atunci când e cazul.
Autorul se arată indignat, pe bună dreptate, că „trecutul istorie este reconstituit potrivit unor idei şi dorinţe prealabile”. El ne cere „să pătrundem deci fără idei preconcepute şi plini de curiozitate în lumea neverosimilului”. Din păcate, întâlnim uneori în carte exact metoda incriminată. În loc să ne prezinte semne de întrebare pe baza cărora să formuleze cu prudenţă ipoteze, Däniken se lansează de la primele pagini în aserţiuni care nu au încă nici o acoperire: „Putem, aşadar, afirma cu tărie că strămoşii noştri au primit în timpuri preistorice vizita unor fiinţe venite din cosmos! Deşi pentru moment nu ştim încă cine au fost aceste fiinţe inteligente extraterestre şi de pe care astru îndepărtat au venit, susţinem totuşi că aceşti «străini» au nimicit o parte a omenirii, creând, totodată, un om nou, poate primul homo sapiens”.
Deschid aici o lungă paranteză. Tributar, poate, unei viziuni sentimentale, refuz să cred că ipotetica vizită extraterestră ar fi avut drept ţel desfăşurarea unei experienţe la scară planetară. Autorul ne îndeamnă mereu să judecăm prin analogie; oare le-ar da prin cap cosmonauţilor noştri să distrugă o parte a „marţienilor”, considerând evoluţia lor prea înceată? Ar transpune ei hibridarea în lumea fiinţelor înzestrate cu raţiune (presupunând că ar rezolva problema incompatibilităţii genetice)? După ce am stat de vorbă cu Leonov, Conrad, Gordon şi Bean, am toate motivele să mă îndoiesc!
De altfel, afirmaţiile peremptorii abundă: „Fără îndoială că chivotul legii era încărcat cu electricitate”; „Când aceeaşi tăbliţă se referă la o uşă care vorbeşte asemenea unei fiinţe, fără a sta pe gânduri recunoaştem în strania apariţie un difuzor” etc. Or, trăsătura esenţială a acestei literaturi conjecturale trebuie să fie tocmai continua cântărire a argumentelor pro şi contra, evitând sentinţele pe care însăşi labilitatea „materiei prime” le condamnă la precaritate.
Trebuie să-i reproşăm autorului şi preluarea necritică a unor informaţii livreşti. De pildă, aşa-zisa „legendă despre misteriosul oraş Tiahuanaco”, un digest ultracomprimat al câtorva pagini din cărţile lui Charroux, nu e, după toate probabilităţile, decât o invenţie a unui anume Bertran Garcia, care se pretinde descendent, al istoricului Garcilaso de la Vega (1537―1616) şi posesor al unor documente inedite (şi nevăzute de nimeni!) rămase de la ilustrul său strămoş. Dar Däniken omite să indice originea relatării sale, dându-i astfel, pentru cititorul neavizat, girul autenticităţii.
În sfârşit, dacă e adevărat că autorul a străbătut 100.000 de kilometri pentru a strânge materialul acestei cărţi, aceasta nu se simte decât în două, trei pasaje: vizita la Huntsville, poate şi cele de la Tiahuanaco şi Sacsayhuaman.
Dincolo de rezervele de mai sus, cartea lui Erich von Däniken înfăţişează într-un mod alert câteva dintre enigmele civilizaţiei noastre, îndemnând la meditaţie, la reevaluarea unor idei asimilate fără efortul de a le trece prin filtrul gândirii proprii. Un îndemn la care mă asociez,
Ion Hobana
