DOVEZILE MELE
TEORIA MEA
ÎN TIMPURI PREISTORICE ŞI PROTOISTORICE, PĂMÂNTUL A FOST VIZITAT DE MAI MULTE ORI DE FIINŢE NECUNOSCUTE, VENITE DIN COSMOS. INTELIGENŢA UMANĂ ESTE RODUL UNEI MUTAŢII PROVOCATE ŞI ORIENTATE ÎN MOD DELIBERAT DE ACESTE FIINŢE NECUNOSCUTE. EXTRATEREŞTRII I-AU „ÎNNOBILAT” PE HOMINIZI „DUPĂ IMAGINEA LOR”. DE ACEEA NE ASEMÂNÂM CU EI, ÎN TIMP CE EI NU SEAMÂNÂ CU NOI. POPASUL PE PÂMÂNT AL UNOR STRĂINI ORIGINARI DIN COSMOS A FOST CONSEMNAT ÎN RELIGII, MITURI ŞI LEGENDE POPULARE, UNDE GĂSIM URMELE ŞI SEMNELE TRECERII LOR.
PER ASPERA AD ASTRA
Pe la începutul anilor şaptezeci, într-un orăşel din Missouri, s-a petrecut un eveniment despre care presa n-a scos niciun cuvinţel, deşi ar fi meritat să fie amintit cu litere mari pe prima pagină a ziarelor.
Foarte agitat şi cu sufletul la gură, un puşti de zece ani soseşte intr-o dimineaţă la şcoală şi povesteşte că o pisică cu două cozi a traversat strada chiar pe lângă picioarele lui. Colegii râd de el şi nu-l cred. Puştiul se încăpăţânează şi jură pe toţi sfinţii că e adevărat, iar ceilalţi sunt obligaţi să-l considere ţicnit.
Tărăboiul provocat de acest incident continuă până la intrarea profesorului în clasă. Acesta întreabă care este cauza dezordinei. După ce află motivul, profesorul îl cheamă pe copil la catedră şi îi cere să recunoască în faţa întregii clase că a minţit. Dar copilul refuză cu încăpăţânare şi susţine din nou, cu tărie, că a văzut o pisică cu două cozi. Elevii izbucnesc în râs, iar profesorul îl aşază pe mincinos în genunchi şi îi trage o bătaie zdravănă la spate.
Din ziua aceea băiatul e considerat un mincinos şi devine calul de bătaie al întregii clase. Băiatul nu mai este atent la lecţii, nu-şi mai face temele acasă şi devine un elev slab. La sfârşitul orelor fuge pe străzi, pe câmp, spre pădure, la râu, în căutarea pisicii sale, a dovezii vii că există realmente şi că el nu minţise.
Totul a mers astfel vreme de câteva săptămâni, până în ziua când băiatul nu s-a mai întors seara acasă. Părinţii, care îl certaseră pentru încăpăţânarea lui, au anunţat şeriful şi acesta i-a prevenit pe vecini. Oamenii au luat cu ei torţe şi au plecat în căutarea dispărutului. L-au găsit spânzurat de creanga unei sălcii. Mulţi colegi şi cunoscuţi l-au condus pe copil pe ultimul său drum. Şi toată lumea a fost cuprinsă de remuşcâri zărind în cimitir o pisică
8
cu două cozi zbenguindu-se printre morminte.
Este foarte greu să aduci dovezi când ai văzut o pisică dar nu ai putut să o prinzi de coadă.
înainte de a oferi dovezile – adică de a fi prins pisica de coadă – specialiştii în ştiinţe naturale încep prin a formula ipoteze, premise nedemonstrate. După aceea recurg la experimentare, până în clipa când încercările lor ajung la rezultatul căutat, cel care va putea fi reprodus apoi în mod identic. Dar specialiştii îşi abandonează ipoteza dacă rezultatele experienţei se depărtează în mod considerabil de la ce s-au aşteptat ei.
Dovada juridică – căci despre asta e vorba când se vorbeşte de dovadă – trebuie să răspundă la alte criterii. Contrar dovezilor aduse în domeniul ştiinţelor naturale, acest element de convingere diferă de la ţară la ţară. Ca regulă generală, fiecare parte trebuie totuşi să-şi prezinte dovezile din care îşi deduce drepturile şi pretenţiile.
în prezenţa Curţii, una din părţi formulează pretenţii împotriva cărora cealaltă parte poate să facă opoziţie. Asta se numeşte judecată dreaptă. Reclamantul trebuie să-şi sprijine pretenţiile pe fapte; tot cu fapte trebuie să-şi susţină apărarea şi pârâtul. Nenorocirea este că faptele nu sunt totdeauna recunoscute ca atare.
Consider important comentariul următor, bazat pe textele de jurisprudenţâ internaţională:
Dovada aparentă poate servi la demonstrarea unei cauzalităţi. Astfel dovada aparenta nu permite numai să se tragă concluzii dintr-un efect produs, ci şi, reciproc, să se deducă dintr-un anumit efect evenimentul care l-a provocat.
în jurisprudenţâ, obiectul vizibil, documentul, va fi creditat ca valabil de către experţi cu acelaşi titlu ca şi faptele coroborate care se sprijină pe identitate şi integritate cât şi pe evidenţa obiectului vizibil, pe autenticitatea şi conţinutul documentelor şi competenţa experţilor.
Luând informaţii de la Doamna Justiţie în persoană – cu ochii
9
legaţi în mod simbolic – am aflat că este la fel de apreciată şi dovada indirectă, bazată pe indicii’ Indiciile (din latinul indicium, semn aparent) sunt nişte fapte stabilite din care se poate deduce, prin raţionamentul direct, existenţa altor fapte ce nu sunt imediat controlabile. Este necesar totuşi ca indiciile să poată duce la o convingere pozitiyă, în cazul în care demonstraţia trebuie să se sprijine pe ele.
Mi-aş permite să le atrag atenţia onorabililor mei critici că acordurile dintre părţile adverse sunt ilicite, dacă urmăresc impunerea modului în care trebuie să fie apreciată o dovadă, sau dacă duc la împiedicarea liberei prezentări a dovezilor.
Pe lângă fenomene constatate şi documente voi cita, în rândul dovezilor mele care ţin de indicii, şi mărturii ale experţilor. Experţii trag concluzii bazate pe experienţă, pe propriile lor cercetări. Din nefericire, auzim mereu că experţii s-au înşelat, aşa cum s-ar putea întâmpla şi cu propriii mei experţi – dar nici cei din tabăra adversă nu sunt scutiţi de omeneasca eroare.
Criticii mei – partea adversă – se consideră păzitorii Sfântului Graal al Adevărului Suprem. Ne putem întreba dacă nu cumva sunt doar nişte simpli soli ai pretinselor adevăruri primite de la strămoşii lor. Adevăruri, certitudini, conştiinţe şi fapte obiective nu există decât la un moment dat. Timpul le doboară. Timpul le trimite adesea în rândul erorilor. Timpul îşi petrece vremea cu aducerea adevărurilor de ieri la nivelul unor amuzante rătăciri ale savanţilor. Timpul trece şi ne constrânge în fiecare zi să ne luăm adio de la „faptele” considerate în mod indiscutabil până mai ieri ca un nec plus ultra al adevărului.
Un tribunal riguros obiectiv, dotat cu inimă şi raţiune, care ar
10
trebui să hotărască azi între adevăr şi eroare, care ar trebui să aprecieze puterea de convingere a indiciilor ce sprijină teoria mea, acest tribunal ar trebui să dispună de ştiinţa şi de cunoştinţele viitorului. Orice verdict formulat în prezent este orb – orb faţă de viitor.
Crainicii ştiinţei s-au înşelat mereu şi adesea s-au dovedit total orbi. N-aş putea deci să le recunosc calitatea unui tribunal riguros, capabil să pronunţe un verdict fără drept de apel.
Auncându-mi privirile spre trecut, chiar spre trecutul foarte recent, pot furniza dovada absolută a unor erori grosolane. Lucrul cel mai dificil nu este să înşiri nenumăratele exemple de orbire observate la pontifii ştiinţei, ci să faci o triere pentru a limita această enciclopedie a erorilor, care altfel ar căpăta dimensiunile Vechiului Testament.
Iată, aşadar, doar câteva cotituri din istoria gândirii:
L-aş cita pe Nicolaus Copemic (1473 – 1543), care, plasând soarele în centrul planului de rotaţie al planetelor, a spulberat imaginea pe care şi-o făceau oamenii despre univers.
L-aş indica pe Johannes Kepler (1571 – 1630), care a demonstrat adevărul acestei concepţii heliocentrice.
L-aş evoca pe Giordano Bruno (1548 -1600), care a fost destul de neruşinat pentru a afirma existenţa mai multor lumi.
Aş face apel la Galileo Galilei (1564 -1642), care a expulzat definitiv Pământul din centrul cosmosului.
La care partea adversă va răspunde că aceşti mari oameni au fost persecutaţi de Biserică din motive de ordin religios. Numai că istoricii ştiu de multă vreme că savanţii contemporani au respins, în marea lor majoritate, aceste idei revoluţionare.
Fie!… A trecut multă vreme de când Inchiziţia a dat chix, de când nu mai există ruguri, nici bule de excomunicare împotriva protagoniştilor ideilor noi şi îndrăzneţe. Dacă Biserica a apărat pe vremuri bastioanele dogmei, savanţii pot astăzi să deschidă fără
11
teamă porţile progresului ştiinţei, să sfărâme cu ajutorul noilor ipoteze, al noilor teorii, blocul organizat împotriva ideilor revoluţionare.
Numai că anumiţi purtători de cuvânt ai ştiinţei fac obstrucţie când apare o noutate susceptibilă să dărâme construcţia pe care ei au ridicat-o din piese prefabricate.
Dar să ne întoarcem la recensământul erorilor ştiinţifice.
Doctrina conform căreia natura ar avea oroare de vid a rezistat foarte multă vreme, inclusiv o bună parte din secolul al XVII-lea. Se spunea atunci că natura nu putea tolera existenţa unor spaţii goale în aer, că astfel de spaţii nu existau deoarece, conform voinţei divine, natura tinde din toate forţele ei să umple cu aer orice spaţiu gol.
Cu totul altfel însă gândea Otto von Guericke (1602 – 1686), om politic şi fizician originar din Hamburg, care devine primarul oraşului Magdeburg.
El nu s-a speriat de tabuul religios al ororii de vid. Meşterind şi experimentând, Guericke a reuşit să pună la punct o pompă care i-a permis să facă vid. Cu ocazia reuniunii Reichstagului la Ratisbonna, în 1654, Guericke a demonstrat că în vid nu se poate auzi sunetul unui clopoţel şi că lumina unei lumânări, ca a oricărei alte flăcări, se stinge imediat. Emisferele lui de la Magdeburg au rămas celebre. Punând în funcţiune pompa de vid, primarul a dat afară aerul din două emisfere scobite, perfect lipite una de alta. Opt cai puternici nu au reuşit să desprindă cele două emisfere. După aceea, de parcă ar fi fost foarte normal, Guericke a deschis o valvă prin care aerul a pătruns şuierând în cele două emisfere permiţându-le astfel să se desprindă una de alta.
12
Rezultatul: lumea întreagă ştia de la savanţi că nu putea să existe vid, şi iată că Guericke demonstra sub ochii tuturor existenţa unor spaţii goale de aer şi faptul că aerul însuşi exercita o presiune colosală. S-a recurs atunci la vechea strâmbă, totdeauna la îndemână, decretându-se că reuşita lui nu era decât efectul unei întâmplări.
Dar Guericke nu s-a dat bătut. Sigur pe vidul lui’ el a respins opinia savanţilor conform căreia lumina nu se poate propaga în vid şi a demonstrat că sunetul nu se propagă.
Abia când nu s-a mai putut nega faptul decisiv al acestei descoperiri, abia atunci întârziaţii s-au aşezat cu aroganţă în fruntea profeţilor acestei revoluţii în fizică. În universităţi s-au putut auzi expuneri savante despre noua descoperire, dar niciun conferenţiar nu a menţionat copyright-ul lui Guericke – un frumos exemplu de fairplay!
La 26 decembrie 1861, cu ocazia unei şedinţe a Societăţii de Fizică din Frankfurt, Johann Philipp Reis (1834 – 1874), un negustor care după aceea a devenit profesor, a prezentat primul telefon. Reis a recidivat în 1864, în prezenţa participanţilor la congresul fizicienilor de la Giessen. Cu toate că transmisia unui text cuprinzând câteva fraze lăsa încă de dorit, Reis aducea dovada palpabilă a posibilităţilor ulterioare ale invenţiei sale. Numai că pur şi simplu a fost ignorat. Inventatorul nu a găsit niciun ecou în rândul savanţilor.
