AnnaE
#0

HISTORY IS WRONG – 2009

    Noi dovezi cu privire la Ipoteza Paleoastronautică

 

 

 

          O întrebare neobişnuită.

          Am comis o scurtă anchetă nu a durat mai mult de câteva zile. Am început cu soţia mea lumina ochilor mei şi am continuat la birou. Tuturor le-am pus exact aceeaşi întrebare. Apoi mi-am sunat şi rudele, după care, luându-mi inima în dinţi, am abordat până şi nişte necunoscuţi, în restaurant.

          — Îmi cer iertare, dar pot să vă pun o întrebare? Credeţi-mă, am fost cât se poate de politicos, deşi unii dintre interlocutorii mei au ridicat din sprâncene uluiţi, parcă întrebându-se: ce naiba mai vrea şi ăsta?

          Dar până la urmă am interogat cam o sută de inşi un număr suficient.

          — Ai auzit vreodată de manuscrisul Voynich?

          — Voy-cum?

          Din suta mea de „sondaţi”, unul singur auzise de manuscrisul Voynich, dar nici el nu ştia mai nimic important. Manuscrisul Voynich? Parcă a scris ceva de el într-o revistă nemţească, parcă în P. M.a Voynich Voynich? Cumva e un cod secret din Al Doilea Război Mondial? O organizaţie secretă? Voynich?

          Şi totuşi în Internet găseşti nenumărate pagini despre Manuscrisul Voynich, vezi de pildă www.voynich.nu, un site care conţine de asemenea nenumărate linkuri către alte surse. S-au scris sute de tratate despre manuscrisul Voynich; le-au scris atât oameni de şiinţă cât şi oameni obişnuiţi, iar intre aceste cărţi se numără şi cea scrisă de britanicii Kennedy şi Churchill: The Voynich Manuscript. Este una dintre cele mai bune cărţi tratând acest subiect. Ea conţine întreaga poveste a acestui document buimăcitor, înnebunitor, plus o grămadă de speculaţii şi de tentative de a descifra textul.

          Sincer să fiu, cred că s-a scris tot ce se putea scrie despre manuscrisul Voynich şi nu are nici un rost să repet aici totul. Cu toate acestea, încă există câteva pete albe pe harta domeniului ştiinţific numit Voynich. Mă refer la referinţe logice încrucişate pe care nu le-am întâlnit nicăieri în literatura dedicată manuscrisului Voynich. Modul nostru de gândire este caracterizat de logică şi informaţie sau cel puţin aşa ne place să credem. În realitate, suntem ca versetele dintr-o carte imensă, din care nu cunoaştem nici măcar primele 4000 de pagini. Pur şi simplu trăim într-o singură pagină. Iar în ceea ce priveşte compoziţia în ansamblu, nu cunoaştem vocabularul, de fapt nici măcar nu ştim alfabetul. Raţiunea de azi nu recunoaşte raţiunea din trecut. Spunând toate astea, fac apel la oamenii care şi-au păstrat inteligenţa, chiar dacă fac parte din mediul academic. Cititorii mei nu trebuie să aibă soarta sutei de oameni interogaţi de mine mai înainte. Din acest motiv, vreau să vă spun câte ceva despre incredibilul manuscris Voynich.

          Omul din spatele manuscrisului.

          Pe 31 octombrie 1865, familia Wojnicz din oraşul Telsiai din Lituania trăia bucuria naşterii unui fiu. Scriptele arată că a fost botezat cu numele de Michal, pe care însă l-a schimbat ulterior în Wilfryd. Tatăl lui deţinea un post în aparatul guvernamental şi a fost în măsură să-l trimită mai întâi la şcoală şi apoi la universitate, la Moscova, unde a studiat chimia şi s-a calificat ca farmacist. A devenit activ politic, implicându-se în mişcarea naţionalistă poloneză, care lupta pentru eliberarea Poloniei de ruşi. S-a alăturat unui grup de tineri revoluţionari care încercau să-şi salveze camarazii de la execuţie. Această activitate a condus la arestarea lui în 1885 a fost ţinut într-o celulă izolată din închisoarea de la Varşovia. În primăvara lui 1887, Wilfryd urma să fie mutat într-un lagăr din Siberia, dar a reuşit cumva să evadeze şi a ajuns un fugar. A ajuns – nimeni nu ştie precis cum – la Londra, unde a apărut la vedere abia peste trei ani.

          Locuind în cartierul Chiswick din Londra, Wilfryd a întâlnit un grup format din fanatici englezi şi expatriaţi ruşi, al cărui scop era răsturnarea puterii ţariste. Grupul scotea o revistă revoluţionară numită Rusia liberă, pe care Wilfrid Voynich (între timp îşi anglicizase şi numele de familie) o vindea pe stradă. Cu ajutorul prietenei lui, Ethel Boole, a avansat în slujbă, ajungând să conducă o mică librărie. În 1902, în septembrie, cei doi s-au căsătorit, nu tocmai din dragoste, ci în parte şi pentru respectarea convenienţelor, Wilfrid dorind şi să capete cetăţenia britanică, care se putea obţine doar prin căsătoria cu un cetăţean britanic.

          Wilfryd Voynich a dus o viaţă palpitantă, cu multe suişuri şi coborâşuri, în cursul căreia a fost într-o permanentă lipsă de bani. Domnul şi doamna Voynich au început să introducă prin contrabandă în Rusia cărţi initerzise. De aceea, Wilfrid a trăit permanent cu frica de a nu fi victima unui atentat politic. Aşa se face că a călătorit sub diverse nume de împrumut – în funcţie de ţara în care se afla şi de firma pe care o conducea. La Londra, Voynich a deschis un anticariat şi a început să cumpere manuscrise şi cărţi tipărite vechi. Magazinul a devenit curând o adevărată comoară haotică de pergamente şi materiale tipărite exotice care acopereau mai multe secole. Referindu-se la „cea mai misterioasă carte din lume”, Voynich susţine că a găsit-o într-un castel vechi din sudul Europei. Manuscrisul multicolor stătea ascuns într-un cufăr vechi şi nimeni nu ştia de existenţa lui. Întreaga operă este scrisă pe pergament şi ilustrată cu nenumărate desene colorate, ceea ce l-a făcut să bănuiască imediat că documentul a fost produs cândva în a doua jumătate a secolului al Xlll-lea.

          De atunci, opusul indescifrabil a căpătat numele de „manuscrisul Voynich”.

          Ce s-a întâmplat în continuare.

          La ceva vreme după moartea lui Voynich (pe 19 martie 1931), s-a aflat că de fapt a minţit când a spus că a găsit manuscrisul „într-un vechi castel”. Wilfrid a lăsat un testament prin care manuscrisul revenea soţiei lui, Ethel, şi secretarei lui, Anne Nill. După moartea lui Ethel, Anne Nill a devenit unicul proprietar al manuscrisului Voynich. Ea a mărturisit, într-o scrisoare publicată abia după moartea ei, că Wilfrid a găsit manuscrisul în 1912, într-un fost colegiu al iezuiţilor, numit Villa Mondragone. Vila cu pricina fusese un centru de pregătire al iezuiţilor şi deţinuse o impresionantă colecţie de manuscrise vechi provenind din biblioteca de la Collegium Romanum. În 1870, temându-se că soldaţii lui Victor Emmanuel II vor jefui biblioteca pentru a face rost de bani, iezuiţii au transferat colecţia la Villa Mondragone din Frascati, la nord de Roma. Acolo a descoperit Voynich manuscrisul, cotrobăind printr-un cufăr vechi. Iezuiţii aveau nevoie de bani pentru restaurarea clădirii lor dărăpănate. Fraţii i-au prezentat abilului negustor de cărţi din Londra lăzi pline cu manuscrise îngălbenite. Voynich a cumpărat 30 de volume vechi, iar iezuiţii, care s-au considerat din-totdeauna vicleni, nu şi-au dat seama niciodată ce comoară se grăbeau să arunce în braţele primitoare ale lui Wilfrid Voynich.

          Evident că unui anticar de talia lui Wilfrid Voynich, îngropat toată ziua în teancuri întregi de texte vechi, pergamentul ciudat, multicolor, găsit în cufărul greu, acoperit cu un lac înnegrit, i-a sărit imediat în ochi. Dar ceea ce l-a surprins cu adevărat a fost o scrisoare strecurată între copertă şi prima filă. Scrisoarea, compusă în latină, fusese scrisă de un anume „Johannes Marcus Marci de Cronland” în Praga şi era datată 19 august 1666. Era adresată prietenului său Athanasius Kircher, căruia îi spunea că îi trimite o operă pe care nimeni nu era în stare să o citească. Dacă exista cineva capabil să o citească – spunea scrisoarea – atunci acesta era Athanasius. Marci scria despre originea manuscrisului:

          Dr. Raphael, profesor de limba boemă al lui Ferdinand III, regele de atunci al Boemiei, mi-a spus că numita carte i-ar fi aparţinut împăratului Rudolf, care îi dăduse aducătorului cărţii 600 de ducaţi. El credea că autorul cărţii este Roger Bacon, englezul.

          Aici povestea începe într-adevăr să se încurce.

          Împăratul Rudolf II, încoronat în 1576, era un om melancolic, bântuit de îndoieli şi deziluzii, care îşi punea mari speranţe în astrologi şi magicieni, cărora chiar le făcea cadouri şi donaţii băneşti. Pe vremea aceea, Praga, capitala lui Rudolf, era un centru al societăţilor secrete, al alchimiştilor şi al ocultiştilor. Praga era oraşul Golemului, oraşul în care Apocalipsa („tainica revelaţie” de după cele patru Evanghelii din Noul Testament) era un subiect frecvent în discuţiile cotidiene. Manuscrisul Voynich s-ar fi potrivit într-adevăr perioadei situate cu puţin înaintea izbucnirii Războiului de Treizeci de ani. De asemenea, manuscrisul ar fi fost pe placul curţii lui Rudolf II. Din nefericire, Marci mai adăuga în scrisoarea către Athanasius că împăratul Rudolf susţinea şi el că manuscrisul ar fi opera lui Roger Bacon.

Attachments