Die Augen der Sphinx
Cele mai noi dovezi ale prezenţei extraterestre în Vechiul Egipt
Cimitire de animale şi morminte goale ' „O, Egipt! Egipt! Din ştiinţa ta nu vor rămâne decât legende, care vor părea incredibile generaţiilor de mai târziu.”
Lucius Apuleius.
Ml I lelcome to Egypt!„ Un tânăr cu mustaţă neagră şi W înfăţişare neglijentă îmi bloca drumul şi îmi întinse mâna. L-am luat-o puţin surprins şi m-am gândit că o fi acum formula la modă de salut adresată turiştilor. A început caracteristicul joc de întrebări: de unde vin şi ce intenţionez să vizitez în Egipt. M-am descotorosit amabil, deşi niţel forţat, de insistenţele tipului. Nu pentru mult timp. Nici n-am ieşit bine din clădirea aeroportului din Cairo, că m-a şi acostat un altul cu acel: „Welcome to Egypt!” şi mi-a apucat valizele. O nouă strângere de mână – cu sau fără voia mea.
În zilele următoare, acest tratament obositor s-a repetat de nenumărate ori. „Welcome to Egypt!” răsuna în faţa Muzeului egiptean din Cairo, „Welcome to Egypt!”, exclama voios vânzătorul de papirus, „Welcome to Egypt!” se auzea din gura lustragiului de la colţul străzii, din cea a şoferului de taxi, a portarului de la hotel şi a negustorului de suveniruri.
Cum fiecare voia să ştie de unde veneam, iar eu mă săturasem să tot răspund la aceeaşi întrebare, i-am replicat cu o mină cât se poate de serioasă celui de al patruzeci şi doilea curios, după ce ne-am strâns, bineînţeles, mâinile, în faţa piramidei în trepte din Sakkara:
— Vin de pe Marte!
Neimpresionat câtuşi de puţin de răspunsul meu, mi-a apucat pe loc ambele mâini şi a repetat cu voce tare:
— Welcome to Egypt!
Până aici au ajuns egiptenii: nu-i mai miră nici măcar nişte turişti aterizaţi de pe Marte.
În cincizeci şi patru de ani de viaţă, am vizitat adesea ţara de pe Nil. S-au schimbat aspectul străzilor, mijloacele de transport, aerul poluat cu gaze de eşapament sau noile complexuri hoteliere – ceea ce a rămas însă este negura misterului care planează asupra acestei ţări, este fascinaţia care impune respect şi pe care o iradiază Egiptul de mii de ani.
În 1954, când eram un adolescent de nouăsprezece ani, am coborât pentru prima dată sub nisipul deşertului Sakkara în gangurile subterane. Un prieten de studenţie egiptean şi doi paznici mergeau în faţa mea. Fiecare din membrii echipei noastre de patru avea lumânări aprinse, căci atunci, deci cu treizeci şi cinci de ani în urmă, nu exista lumină electrică în cavourile mucegăite şi cu aer stătut, iar tunelele nu fuseseră încă deschise turiştilor, îmi amintesc, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, cum unul dintre paznici a luminat cu lumânarea sa un sarcofag masiv şi înalt cât un stat de om. Flăcăruile pâlpâiau, de abia lăsând să se zărească blocul de granit.
— Ce e înăuntru? Am bâiguit.
— Tauri sfinţi, tinere, tauri mumificaţi!
Câţiva paşi mai încolo – iarăşi o nişă adâncă în cavou, iarăşi un sarcofag de taur. Dincolo, în cripta mucegăită, încă unul. Cât vedeai cu ochii în lumina flăcăruii – numai sarcofage gigantice. Un covor gros de praf ne înăbuşea zgomotul paşilor asemenea catifelei. Alte coridoare, alte nişe, alte sarcofage. Intrasem într-o stare de nelinişte: praful fin irita gâtul, nici un curent de aer nu împrospăta atmosfera sufocantă, stătută. Toate sicriele taurilor erau deschise, capacele grele din granit fuseseră date puţin deoparte de pe sarcofage. Am vrut să văd o mumie de taur şi i-am rugat pe amândoi paznicii şi pe prietenul meu să mă ajute. M-am căţărat pe ei până ce m-am putut întinde pe burtă pe marginea superioară a unui sarcofag şi l-am luminat înăuntru cu lumânarea. Interiorul era curat lună… Şi gol! Am încercat asta şi la alte patru sarcofage, cu acelaşi rezultat. Unde se aflau mumiile taurilor? Fuseseră îndepărtate corpurile grele ale animalelor? Se aflau acum mumiile divine în muzee? Sau – şi o bănuială nedefinită puse stăpânire pe mine – sarcofagele nu conţinuseră de fapt niciodată tauri mumificaţi?
Acum, adică treizeci şi cinci de ani mai târziu, stăteam iarăşi în cavourile subterane. Se instalase între timp lumină electrică, grupurile de turişti sunt dirijate acum prin două ganguri care merg paralel. Se aud „ooo”-urile şi „aaa”-urile mulţimii, se vede uimirea de pe chipuri, se percepe glasul savant al ghidului, care explică cum în fiecare sarcofag uriaş se găsea odinioară o mumie a taurului divin Apis.
Nu doresc să-l contrazic pe ghid, deşi între timp ştiu mai bine: În uriaşele sarcofage de granit n-a găsit nimeni niciodată vreo mumie de taur!
Fl început cu Auguste Mariette.
Paris, 1850. La Luvru lucrează Auguste Mariette, asistent ştiinţific în vârstă de douăzeci şi opt de ani. Bărbatul mic şi sprinten care ştia să înjure ca un birjar îşi însuşise în ultimii şapte ani o mulţime de cunoştinţe despre Egipt. Vorbea curgător engleza, franceza şi araba, ştia să descifreze hieroglifele şi muncea ca un posedat la traducerea de texte egiptene vechi. Francezilor le ajunsese la urechi că temuţii lor concurenţi pe tărâmul arheologiei, englezii, ar cumpăra în Egipt scrieri vechi. „La Grande Nation” n-a putut privi aşa ceva stând cu mâinile în sân. Academia de Ştiinţe din Paris a decis să-l trimită în Egipt pe asistentul ştiinţific Auguste Mariette. Având în buzunare şase mii de franci, trebuia să le sufle de sub nas englezilor cele mai bune papirusuri.
În ziua de 2 octombrie 1850, Auguste Mariette a sosit la Cairo. Chiar a doua zi a vizitat patriarhia coptă, sperând să ajungă cu ajutorul mănăstirilor copte la papirusurile egiptene vechi. În timpul unei plimbări prin magazinele de antichităţi din Cairo, l-a frapat că fiecare proprietar de magazin vindea sfincşi autentici, care proveneau toţi din Sakkara. Asta l-a pus pe Mariette pe gânduri. Când patriarhia coptă i-a comunicat la 17 octombrie că avea nevoie de mai mult timp ca să ia o decizie în legătură cu dorinţa lui de a achiziţiona papirusuri vechi, Mariette a pornit-o dezamăgit până în partea de sus a citadelei şi s-a aşezat pe o treaptă, pierdut în gânduri.
Sub el, Cairo se întindea învăluit în pâcla serii. „Asemenea catargelor unei flote scufundate”, scria Mariette, „se înălţau trei sute de minarete din această adâncă mare de ceaţă. Înspre vest se ridicau piramidele – scăldate în praful de aur al flăcărilor apusului de soare. Priveliştea era copleşitoare. A pus stăpânire pe mine şi m-a atras cu o putere aproape dureroasă sub vraja ei… Visul vieţii mele se împlinea. Acolo, practic la o aruncătură de băţ de mine, zăcea o întreagă lume de morminte, stele*, inscripţii, statui. Ce mai exista acolo? În ziua următoare, am închiriat doi-trei catâri pentru bagajele mele şi unu-doi măgari pentru mine. Cumpărasem un cort şi câteva lăzi cu cele strict necesare pentru o călătorie în deşert, şi la 20 octombrie 1850 mi-am întins cortul la poalele marii piramide…”1
După şapte zile, agitatul Mariette se satură de forfota din jurul piramidelor. O luă cu mica sa caravană spre sud, la o distanţă de o jumătate de zi de mers călare, şi îşi întinse cortul în Sakkara, printre resturi de ziduri şi coloane prăbuşite. Simbolul Sakkarei de azi, piramida în trepte a faraonului Djoser (2630-2611 I. C.), zăcea pe atunci sub pământ încă nedescoperită. Nu era în felul de a fi al lui Auguste Mariette să stea degeaba, aşa că începu să exploreze zona şi dădu peste capul unui sfinx care ieşea din nisip, îl duse gândul imediat la magazinele de antichităţi şi la sfincşii văzuţi acolo, care proveneau tot din Sakkara. Câţiva metri mai departe se împiedică de o placă spartă de piatră pe care putu descifra cuvântul „Apis”. Atenţia oaspetelui parizian, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, se trezi acum de-a binelea. Şi alţi vizitatori dinaintea lui Auguste Mariette văzuseră capul sfinxului şi tablele scrise, dar pe niciunul nu-l frapase că ar fi existat vreo legătură între ele. Mariette îşi aminti de scriitorii antici Herodot, Diodor din Sicilia şi Strabon, care relataseră cu toţii despre un misterios cult Apis în Egiptul antic. În Cartea a XVII-a a operei sale Geografia, Strabon (63 I. C.-26 D. C.) scrie2: „Prin apropiere se află şi oraşul Memphis însuşi, capitala egiptenilor. Căci de la Deltă până la Memphis sunt 3 schoine (16,65 km). Oraşul are mai multe temple; unul dintre ele este închinat lui Apis, care este acelaşi cu Osiris; într-un staul de aici este îngrijit boul Apis, fiind socotit zeu, după cum am mai spus… Mai este şi un templu al lui Serapis [Serapeum, templu închinat lui Serapis, Isis şi Harpocrates – n. t], într-un loc foarte nisipos, încât vânturile îngrămădesc dune de nisip, sub care am văzut sfincşii acoperiţi unii până la cap, alţii până la brâu…”*
Era vorba aici despre sfincşi acoperiţi până la brâu, despre Memphis, taurul Apis şi un templu al lui Serapis. Mariette se afla deci la locul potrivit! La Diodor din Sicilia, care a trăit în secolul I I. C. şi este autorul unei Biblioteci istorice de patruzeci de volume, citise3: „La cele spuse mai rămâne de adăugat ceva ce-l priveşte pe taurul sacru pe care ei îl numesc Apis. Când acesta moare şi este înmormântat cu pompă…”*
Înmormântat cu pompă? Până atunci nu găsise nimeni în Egipt morminte de tauri. Auguste Mariette îşi uită misiunea încredinţată de colegii săi francezi, uită patriarhia coptă, uită copiile pe care urma să le facă de pe papirusuri. Îl cuprinse febra descoperirilor. Angaja pe loc treizeci de muncitori cu lopeţi, le porunci să desfiinţeze micile dealuri de nisip care se ridicau în deşert din câţiva în câţiva metri. Auguste Mariette scoase la iveală sfinx după sfinx, la fiecare şase metri o nouă figură; o întreagă alee de sfincşi, cu 134 de statui în total, apăru astfel la lumina zilei. Bătrânul Strabon avusese dreptate!
Printre ruinele unui templu mic, Mariette găsi câteva plăci de piatră cu imagini şi inscripţii. Îl ilustrau pe faraonul Nectanebos Îl (360-342 I. C), care-i închina zeului Apis templul. Mariette era sigur acum: Pe aici pe undeva trebuie să zacă mormintele cu taurii Apis „înmormântaţi cu pompă” (Diodor).
Săptămânile care au urmat s-au derulat într-o căutare febrilă. Fiecare descoperire aducea o alta după sine. Mariette scormonea şi dezgropa din nisip statui de şoimi, zei şi pantere într-un soi de capelă a scos la iveală corpul unei taur Apis din piatră de var. Sculptura a declanşat reacţii uimitoare la femeile din satele dimprejur. În timpul unei pauze de prânz, Mariette a prins cincisprezece fete şi femei care se urcau pe rând pe taur. Ajunse pe spatele animalului, începeau să execute mişcări ritmice din burtă şi coapse. Aceste exerciţii de gimnastică ar fi un mijloc sigur contra nefertilităţii, a aflat, perplex, Mariette.
Tot căutând intrarea în mormintele taurilor, Mariette a adus la lumina zilei sute de figurine şi amulete. La Cairo circula zvonul că arheologul francez cel nevricos face dispărute statuete de aur. Soldaţi ai guvernului egiptean apărură călare pe cămile şi un mesager îi interzise lui Mariette să mai facă săpături.
Mariette blestemă, înjură., şi négocie. Cei din Paris care-l însărcinaseră cu această misiune, bucuroşi la culme de relatările şi comorile pe care Mariette li le transmitea, i-au trimis alte treizeci de mii de franci şi au intervenit diplomatic în favoarea lui pe lângă guvernul egiptean. La 30 iunie 1851, Mariette a căpătat permisiunea de a săpa mai departe. Plin de nerăbdare, a recurs chiar la folosirea dinamitei, ascultând cu atenţie zgomotele emise de pământ în timpul exploziei.
Unde sunt mumiile de tauri?
La 12 noiembrie 1851, sub picioarele lui Mariette s-a desprins o piatră mai mare. A alunecat astfel încet ca pe un lift într-un cavou subteran. Când s-a depus la loc praful şi i-au fost întinse nişte torţe, Mariette a realizat că stătea în faţa unei nişe cu un sarcofag gigantic. N-a avut nici cele mai mici îndoieli: Îşi atinsese ţelul. Înăuntru trebuia să se afle un taur Apis sacru. Apropiindu-se şi luminând nişa cu făclia, a văzut capacul uriaşului sarcofag. Fusese tras deoparte. Sarcofagul era gol.
În săptămânile următoare, Mariette cercetă sistematic straniile morminte. Cavoul principal măsura vreo trei sute de metri în lungime, avea o înălţime de opt metri şi o lăţime de trei metri, în dreapta şi în stânga sa se aflau nişte încăperi largi. Fiecare conţinea – perfect zidit la soclu – un sarcofag din granit. Au izbutit să deschidă şi un al doilea cavou, tot aşa de mare ca primul. Cele douăsprezece sarcofage dinăuntru erau la fel de supradimensionate ca şi cele douăsprezece găsite în celălalt, lată dimensiunile unui sarcofag: lungimea = 3,79 m, lăţimea = 2,30 m, înălţimea = 2,40 în (fără capac), grosimea peretelui sarcofagului = 42 cm. Mariette aprecie greutatea unui sarcofag la vreo şaptezeci de tone, la care se adăugau cele douăzeci-douăzeci şi cinci de tone ale capacului. Absolut gigantic! Toate capacele fuseseră fie date parţial la o parte, fie efectiv împinse în jos de pe sarcofag. Nicăieri vreo urmă a mumiilor taurilor „înmormântaţi cu pompă”.
Mariette presupuse că i-o luaseră înainte nişte jefuitori de morminte sau călugării de la mănăstirea apropiată Sf. Ieremia. Înveninat şi furios, săpa neobosit mai departe. Fură deschise astfel noi cavouri. Conţineau sarcofagele de lemn din Dinastia XIX (1307-1196 I. C). Când o stâncă îi bloca posibilitatea de trecere, Mariette recurse la dinamită. Explozivul făcu o gaură în pământ şi, în lumina torţelor, oamenii zăriră dedesubt un sarcofag masiv din lemn. Explozia spărsese capacul. Când fură îndepărtate aşchiile de lemn şi bârnele, Mariette recunoscu un om mumificat. Mariette scrie1: „O mască de aur îi acoperea chipul, o coloană mică din feldspat verde şi jasp roşu îi atârna la gât de un lanţ de aur. Pe un alt lanţ erau două amulete de jasp, toate având gravate numele prinţului Khaemwese, un fiu al lui Ramses Îl… Optsprezece statui cu cap de om, purtând inscripţia Osiris-Apis, Marele Zeu, Stăpânul Veşniciei, erau împrăştiate de jur-împrejur.”
