Deceniul românesc
Fascinaţia mării, a călătoriilor spre ţărmuri îndepărtate, constituie pentru Jules Verne, în primul rând, o moştenire ereditară. Mama sa, Sophie, născută Allotte de la Fuye, era descendenta unui lung şir de navigatori şi armatori. În debaraua casei părinteşti se aflau, închise în cufere grele, actele de vânzare a mărfurilor trimise în America şi conosamentele împodobite cu desene stilizate reprezentând femei şi plante din India şi din Antile. O hrană de predilecţie pentru imaginaţia foarte receptivă a micului Jules, stimulată şi de suvenirurile membrilor ramurii materne a familiei. Bunica Adelaide îi povesteşte bătăliile navale cu englezii la care a participat tatăl ei, Francois Guillochet de la Perriere; unchiul Prudent Allotte de la Fuye – călătoriile sale, având ca punct terminus Caracas şi Pu- erto-Cabello; unchiul Francisque de la Celle de Châ- teaubourg – tentativa ilustrului său văr, Château- briand, de a descoperi legendara trecere pe la nord- vest spre oceanul Pacific.
Nu poate fi trecută cu vederea nici influenţa cărţilor de care scriitorul a rămas legat cu o dragoste statornică. Într-un text rămas inedit aproape nouă decenii, Amintiri din copilărie şi din tinereţe, el mărturiseşte: „Cunoşteam termenii marinăreşti şi înţelegeam destul de bine manevrele pentru a le urmări în romanele maritime ale lui Fenimore Cooper, pe care nu obosesc recitindu-le cu admiraţie”. (66).
Amintirile cuprind şi alte pasaje semnificative: „am trăit în agitaţia maritimă a unui mare oraş comercial, punct de plecare şi de sosire în numeroase călătorii de lungă durată (…) Navele sunt amărâte pe două, trei rânduri. Altele urcă sau coboară fluviul (…) văzând cum trec atâtea nave, dorinţa de a naviga mă devora.” (ld.). „Nu pot să văd plecând un vas, navă de război, bastiment de comerţ sau simplă şalupă, fără ca întreaga mea fiinţă să se îmbarce la bordul 1 ui declară, ca un ecou, tânărul Olivier Sinclair din romanul vernian Raza verde. Dorinţa devorantă îşi găsise şi o motivaţie teoretică, în Călătorule şi aventurile căpitanului Hatteras: „Pentru un gânditor, un visător, un fiiozof, nimic nu e mai emoţionant decât plecarea unui vas; imaginaţia îl urmează firesc în bătăliile cu marea, cu vântul, în cursa aventuroasă care nu se sfârşeşte totdeauna într-un port. “
Să fie toate acestea doar elemente ale unui artificiu literar, faldurile pozei romantice a celui despre care s-a spus (se mai crede şi astăzi!) că n-a trecut niciodată dincolo de hotarele Franţei, descrierile din cărţile sale constituind rodul exclusiv al fanteziei întemeiate pe o vastă documentare? În ianuarie 1901, Maurice Gandolphe scria că Jules Verne „a fost modelul exploratorului perfect, al perfectului călător în cameră, fără să fi părăsit vreodată Amiens-ul. “(Cf. 8, p. 44). La treizeci de ani de la moartea scriitorului, deci în 1935, un oarecare „Ing. L.S. “susţinea şi el, în Adevărul literar şi artistic: „Un amănunt caracteristic: omul care a scris aproape o sută de romane de aventuri extraordinare a dus în realitate o viaţă de mic burghez provincial, în orăşelul francez Amiens. Călătoriile le-a făcut numai cu imaginaţia pe hartă din biroul său de lucru.” (45). Mult mai aproape de noi, Roberto Fedi reluă, cu aceeaşi suficienţă: „«Je ne voyagerai plus qu’en reve», a promis foarte tânărul Jules Verne, după o încercare ratată de a fugi în India şi şi-a respectat promisiunea. Imaginaţia lui, mult prea scrupuloasă, n-a avut niciodată alte aripi decât cele furnizate de volumele bibliotecii din Amiens.” (34). Iar epigonii lui Freud au inventat aşa-numitul „complex Jules Verne “, care defineşte „exploratorul în cameră, pornit să cucerească paradisul pierdut (situat în absolutul sferei materne). Prin complexul Jules Verne spiritul devansează trupul şi descoperă înaintea altora centrul Pământului, Luna, sudul şi nordul (Georges Dubal). “(102, p. 93).
Evident, scriitorul n-a făcut ocolul lumii în optzeci de zile, n-a parcurs douăzeci de mii de leghe sub mări, n-a zburat cinci săptămâni în balon şi de la Pământ la Lună. Dar, în raport cu epoca şi profesiunea sa, el a fost un călător demn de afectuoasa noastră invidie. Mai întâi ca invitat pe cargourile companiei la care lucra fratele prietenului său, compozitorul Aris- tide Hignard, şi ca pasager pe transoceanicul „Great Eastern “, apoi la bordul celor trei mici iahturi botezate „Saint Michel “, după numele unicului său fiu, Jules Verne avea să facă mai multe croaziere, cunoscând de visu Marea Britanie, ţările scandinave, Statele Unite, Portugalia, Spania, Africa de Nord, Irlanda, Marea Nordului, Marea Baltică, Malta, Sicilia, Italia, unele din aceste zone fiind vizitate de mai multe ori. Iubitorul pasionat al mării, artistul a cărui retină era avidă să înregistreze peisaje şi chipuri noi nu s-ar fi oprit aici, dacă glonţul unui nepot dement n-ar fi făcut din el un infirm, la numai 58 de ani.
Aţi remarcat, desigur, că printre ţările pomenite mai sus nu figurează Principatele Unite (din 1877, România) şi nici Austro-Ungaria, din care făcea parte, atunci, Transilvania. Şi totuşi, acţiunea câtorva „călătorii extraordinare” se desfăşoară, parţial său integral, pe meleagurile noastre. Nu mi se pare întâmplă- tor nici faptul că toate aceste cărţi au fost redactate, unele într-o primă formă, în deceniul al nouălea, ordinea fiind următoarea: Pilotul de pe Dunăre (pe la 1880), încăpăţânatul Keraban (1882—1883), Mathias Sandorf (1883—1884), Castelul din Carpaţi (1888); trebuie să le adăugăm mai puţin cunoscutul Claudius Bombarnac (1890—1891), al cărui adevărat erou este, cum vom vedea, un român.
Care poate fi explicaţia orientării scriitorului către spaţiul carpato-danubian, în perioada amintită? Să începem prin a ne referi la ceea ce ştim despre particularităţile procesului de creaţie vernian.
În 1895, Edmondo de Amicis făcea o vizită la Amiens, vrând să verifice temeiurile unui cancan foarte răspândit în Italia, potrivit căruia Jules Verne nu exista ca persoană fizică, numele fiind pseudonimul colectiv al unei echipe capabile să asigure apariţia unuia sau a două române în fiecare an. După câteva încercări nereuşite de a-l face să vorbească despre cum îşi concepe şi îşi scrie cărţile, autorul lui Cuore a pus o întrebare directă, la care i s-a răspuns „în puţine cuvinte, cu o mare simplitate şi o admirabilă limpezime. Cu totul altfel decât credeam, el nu începe să se documenteze în legătură cu una sau mai multe ţări după ce a născocit personajele şi faptele romanului pe care trebuie să-l scrie; dimpotrivă, mai întâi citeşte multe studii istorice şi geografice despre ţările respective, ca şi cum n-ar avea de făcut decât o descriere amplă şi minuţioasă a acestora; personajele, faptele principale şi episoadele romanului se nasc în mintea lui în timpul lecturii, inspirate de lectura însăşi, pe care nu o efectuează cu interesul limitat şi cu graba lipsită de răbdare a unui căutător de informaţii utile unui alt scop, ci cu afecţiunea şi cu desfăţarea unui îndrăgostit de acele studii.” (16). Ideea apare, formulată şi mai direct, într-o scrisoare a lui Jules Verne din acelaşi an 1895 (10 aprilie), adresată unui alt italian, tânărul său corespondent Mario Turiello: „Am impresia că n-ai văzut niciodată în acest gen de lucrare scopul spre care tinde: învăţarea geografiei, descrierea Pământului. Pentru fiecare altă tară, a trebuit să născocesc un alt subiect. Orice-ai gândi, personajele nu sunt decât accesorii.”
Orice-am gândi despre insistenta cu care proclamă Jules Verne superioritatea telului instructiv asupra celui artistic, dezminţit fiind de însăşi perenitatea operei sale, vom încerca să desluşim cum a fost aplicată metodă în cazul cărţilor mai sus amintite. Dar, întorcându-ne la întrebarea iniţială, absenţa teritoriilor româneşti de pe harta „călătoriilor extraordinare” n-ar fi constituit o motivaţie destul de puternică pentru opţiunea multiplă şi rezistentă – un deceniu! — A scriitorului. Există, fără îndoială, şi alte răspunsuri.
În a doua jumătate a secolului al 19-lea, interesul crescând al opiniei publice franceze faţă de ţările române şi de poporul nostru s-a materializat într-o adevărată explozie editorială şi publicistică, lată doar câteva dintre titlurile apărute după venirea tânărului Jules Verne la Pariş, fragmente ale unui edificiu care ar trebui reconstituit în întregime, dată fiind însemnătatea lui istorică şi afectivă: Sebastien Gayet de Ce- sena, Resurrection des peuples. La Roumanie renais- sânte. Salut et fraternite aux emigres roumains (1850); Elias Regnault, Histoire politique et sociale des principautes danubiennes (1855); Louis Bandy de Valeche, La Moldo-Valachie (1856); Abdolonyme Ubi- cini, La question des Principautes devant l’Europe (1858); G. Le Cler, La Moldo-V alachie. Ce qu’elle a ete, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait etre (1866); Xa- vier Kieffer, Esquisse d’un voyage en Roumanie (1873); Leon Hugonnet, Six mois en Roumanie;
- Cyrille, De Pariş ă l’lle des Serpents ă travers la Roumanie, la Hongrie et Ies Bouches du Danube;
- A. Beaure et H. Mathorel, La Roumanie (1878); Edouard Marbeau, Un nouveau royaume
(Roumanie) (1881); Leon de Rosny, Leş Romains d’Orient. Apercu de l’etnographie de la Roumanie (1885); Emile de Laveleye, En Roumanie. Souvenirs de voyage (1886); W. Ritter, Premieres heures Rou- maines (1890). Toate aceste cărţi[1] – selecţia mea s-a oprit la limita de sus a „deceniului românesc**
— Înfăţişează cu o simpatie militantă lupta românilor din Muntenia şi Moldova pentru Unire, apoi pentru Independentă. Cât despre fraţii lor din Transilvania, este pusă în lumină ideea continuităţii, a rezistenţei la tentativele de deznaţionalizare. Destui autori călătoriseră pe meleagurile noastre, consemnând elemente de culoare locală. Nu se putea ca această orientare activă şi durabilă să nu influenţeze un spirit mereu sensibil la pulsul contemporaneităţii.
'Care pot fi citite, ca şi altele pe aceeaşi temă, la Biblioteca Academiei Române.