Viitorul a inceput ieri de Ion Hobana carti mistee si stiinta

PRECURSORII

Există o credinţă nemărturisită potrivit căreia numai timpul conferă genurilor şi speciilor literare garanţia unei valori indiscutabile. Aşa se explică, după părerea noastră, încercările, de altfel bine intenţionate, de a extinde hotarele cronologice ale aşa-ziselor genuri minore mult dincolo de aşezarea lor firească. Un exemplu, poate fără egal, îl constituie contrafacerea arborelui genealogic al literaturii de anticipaţie. „Cea mai veche povestire de science-fiction pe care o putem data – susţine Pierre Brochon – pare să fie povestea lui Satni-Khamois, redactată de un scrib din vechiul Egipt sub Ptolemeu al II-lea (285—246 î.e.n.) sau Ptolemeu al VlII-lea…[1]. Aflăm apoi că este vorba despre eforturile eroilor poveştii de a intra în posesia unei cărţi scrise de zeul Thot şi cuprinzând „secretele naturii, ale magiei şi ale vieţii veşnicecarte aflată într-o cutie de aur cufundată în Nil şi păzită de un şarpe nemuritor. Foarte frumos – dar ce legătură are asta cu fantasticul-ştiinţific? Sau ce legătură are pasajul din Vechiul Testament în care profetul Ezechil descrie apariţia unor făpturi miraculoase deplasându-se cu ajutorul unor „roţi fulgerătoare “– Ezechil pe care scriitorul american Theodore Sturgeon îl socoteşte drept primul autor de science-fiction? …

Acest mod de a suprasolicita e generat şi de confuzia destul de larg răspândită între anumite genuri şi specii literare. În articolul citat, Pierre Brochon pune un semn de egalitate între minunile tehnice din poveştile populare şi anticipaţia ştiinţifică. El consideră, de asemenea, că „primul roman veritabil de science-fiction este, fără îndoială, Cealaltă lume a lui Savinien de CYRANO DE BERGERAC. Pentru confuzia despre care vorbeam, e semnificativ faptul că această aserţiune apare nu numai într-un număr de revistă închinat problemelor literaturii de anticipaţie, ceea ce ar putea fi socotit un exces de zel oarecum explicabil, ci şi în prefaţa lui H. Weber la Cealaltă lume. Citim acolo: „Cyrano… creează în mod veritabil un gen pe care-l va dezvolta Jules Verne şi pe care noi îl numim science-fiction (18).

Ne grăbim să precizăm că nu punem aceste aprecieri eronate pe seama grabei sau a superficialităţii. De vină este, probabil, exagerarea importanţei germenilor de previziune ştiinţifică întâlniţi în cartea lui Cyrano, ca şi în mai toate utopiile din a căror mare familie face parte[2].

Să ne ferim însă şi de o exagerare în sens invers. Nu mai suntem în anul 1900 şi Juppont n-ar mai fi silit să suporte ironiile comentatorului oficial al lui Cyrano, Frederic Lachevre, pentru încercarea de a studia aspectul ştiinţific al Celeilalte lumi.

Fantezia, îndrăzneala şi intuiţia surprinzătoare a lui Cyrano îl situează ferm printre cei mai îndreptăţiţi precursori ai fantasticului-ştiinţific. Să nu uităm că, până la el, călătoriile cosmice imaginare se efectuează cu mijloace total fanteziste. Lucian din Samosata recurge la un vânt puternic pentru a ridica în văzduh corabia din O istorie adevărată – ceea ce nu-l împiedică pe Arthur Koestler să-l considere autorul unei ficţiuni ştiinţifice (34). Rabelais imaginează o iarbă miraculoasă cu ajutorul căreia fiii lui Pantagruel să poată „cotropi ţinuturile Lunei “. Însuşi marele Kepler utilizează vrăjitoria ca mijloc de comunicaţii interplantare în Somnium. Iar în 1648, când Cyrano scrisese primele pagini din Statele şi imperiile Lunei, apare versiunea franceză a cărţii lui F. Godwin Omul în Lună, publicată în urmă cu zece ani la Londra. Eroul lui Gddţwin, spaniolul Domingo Gonzâlez, foloseşte drept mijloc de locomoţie un cârd de lebede sălbatice dresate să zboare împreună…

Saltul de la aceste născociri naive la invenţiile lui Cyrano este imens:

„îmi legasem în jurul trupului o mulţime de sticluţe pline cu rouă, asupra cărora soarele îşi trimitea săgeţile cu asemenea tărie, încât căldura care le atrăgea, cum face şi cu norii cei mai mari, mă ridică atât de sus că m-am pomenit, în sfârşit, deasupra regiunii mijlocii11.

„… El umplu cu aburii exalaţi două vase mari, pe care le astupă ermetic cu lut şi le legă la subsuori. Îndată fumul… care nu putea să treacă prin metal decât printr-un miracol, împinse vasele în sus şi-l ridică pe acest om sfânt o dată cu ele “.

„… m-am întors să-mi caut maşina. Dar n-am găsit-o, căci câţiva soldaţi (…) dând peste ea din întâmplare (…) când descoperiră invenţia resortului, unii din ei spuseră că ar trebui să lege nişte rachete zburătoare pentru că, iuţeala lor făcvnd-o să se ridice foarte sus şi resortul mişcând aripile, n-ar fi nimeni care să nu ia această maşină drept un dragon de foc (…) am alergat să opresc braţul soldatului care aprindea rachetele. I-am smuls fitilul şi m-am aruncat furios în maşină ca să înlătur artificiile cu care era înconjurată; dar sosisem prea târziu, căci abia am pus amândouă picioarele înăuntru şi iată-mă înălţat în nouri (…) îndată ce

Flacăra devora un rând de rachete, care fuseseră aşezate câte şase (…) un alt rând lua foc, apoi altul..

„Era o cutie mare, foarte uşoară şi care se închidea foarte bine; era înaltă de şase picioare sau cam atât, lată de trei picioare în pătrat. Această cutie era găurită în partea de jos; şi deasupra acoperişului, care era şi el găurit, am pus un vas de cristal, în formă de glob foarte mare, a cărui gură se potrivea şi intra exact în deschizătura de sus. Vasul avea mai multe unghiuri şi o formă de icosaedru[3], pentru ca – fiecare faţetă fiind convexă şi concavă – globul meu să producă efectul unei oglinzi arzătoare (…) (Maşina) era închisă atât de bine, încât niciun strop de aer nu putea să se strecoare înăuntru decât prin cele două deschizături (…) prevăzusem că vidul care s-ar produce în icosaedru, din pricina razelor soarelui făcute să conveargă de faţetele concave, ar atrage, pentru a-l umple, o furioasă abundenţă de aer care mi-ar înălţa cutia; că, pe măsură ce aş urca, groaznicul vânt care ar năvăli prin deschizătură n-ar putea să se ridice până-n tavan şi că, pătrunzând în maşină cu furie, ar împinge-o doar în sus. “

Aţi recunoscut, desigur, în primele două pasaje, o prefigurare a principiului pe baza căruia, după un secol, aveau să se înalţe în văzduh baloanele primitive ale lui Montgolfier şi Charles: forţa ascensională a aerului cald. După trei secole, Ţiolkovski va demonstra că singurul mijloc de a ne desprinde din îmbrăţişarea de fier a gravitaţiei îl constituie rachetele. Cât despre cutia cu icosaedru, Pierre Brochon ne propune în articolul citat o interpretare cam fantezistă: „Nu e oare un fel de stato- reactor, din cel mai economic… şi perfect utopic? De altfel, punctul cel mai slab al acestei invenţii ftiu este poate într-atât utilizarea căldurii solare, ci faptul că acestui stato-reactor original i-ar fi trebuit o forţă de propulsie auxiliară pentru a demara. Dar aproape că te întrebi cum de nu i-a venit lui Cyrano ideea de a folosi rachetele sale de decolare pentru a-şi perfecţiona aparatul cu reacţie

Dar capacitatea de invenţie a lui Cyrano nu se desfăşoară doar în direcţia găsirii unor mijloace de locomoţie celestă. În camera lui din turnul închisorii se află un „orologiu de vânt, un ochi artificial cu care poţi vedea noaptea, o sferă în care astrele se mişcă la fel ca pe boltă “. Pierre Brochon crede că ochiul artificial este „precursorul oricărui sistem de faruri sau de iluminat “. Nouă ni se pare că l-am putea asimila lentilelor sensibile la radiaţii infraroşii. Dar toată lumea e de acord că sfera nu poate fi altceva decât un planetariu. Ni se descriu apoi uimitoare oraşe mobile, desfăşurându-şi pânzele aidoma unor nemăsurate corăbii, pentru că vântul artificial stârnit de foaie uriaşe să le poarte pe vastele câmpii ale Lunei; sau oraşe care coboară în adâncuri o dată cu venirea iernii, întorcându-se la suprafaţă primăvara. În „cealaltă lume “există globuri transparente în care sunt închise razele soarelui – numai lumina, nu şi căldura lor! Iar cărţile…

„… Deschizând cutia, am găsit înăuntru un nu ştiu ce de metal, aproape la fel ca orologiile noastre, plin de nu ştiu ce mici resorturi şi de maşinării imperceptibile. De fapt e o carte, dar o carte miraculoasă, care n-are nici pagini, nici litere; în sfârşit, cartea aceasta face ca ochii să fie de prisos, pentru a învăţa; n-ai nevoie decât de urechi. Când cineva doreşte să citească, încordează această maşinărie cu o mulţime de mici nervi de tot felul, apoi fixează acul la capitolul pe care vrea să-l asculte şi dintr-o dată ies de acolo, ca din gura unui om sau dintr-un instrument muzical, toate sunetele distincte care servesc marilor lunari drept limbaj

Şi în această anticipare a fonografului, Cyrano îşi depăşeşte net predecesorii. Ne referim mai ales la Charles Sorel, care scria în Noua culegere a celor mai plăcute piese din acest timp (Pariş, 1644): „… când vor să-şi comunice ceva sau să se sfătuiască de la distanţă, ei vorbesc doar de aproape într-unul dintre aceşti bureţi, apoi îl trimit prietenilor care, primindu-l, îl strâng încetişor şi fac să iasă cuvintele aflate înăuntru… “De altfel, fantezia scânteietoare a lui Cyrano a găsit şi alte puncte de sprijin în romanele lui Sorel, Păstorul extravagant (1627) şi Francion (ediţia definitivă, 1633). Se pare că însăşi ideea de a scrie Cealaltă lume i-a fost sugerată de un personaj din Francion, pedantul Hortensius, care proiectează un roman despre popoarele din Lună, socotite de el drept o altă lume „căreia Pământul nostru îi slujeşte de Lună “, formulare întâlnită şi în Statele şi imperiile Lunei.[4]

În ceea ce priveşte suportul filosofic al operei lui Cyrano, el dovedeşte o elasticitate caracteristică mişcării libertine, dar şi permanentei agitaţii spirituale a scriitorului. Epicurianismul renovat al lui Gassendi se îmbină cu materialismul antic şi cu raţionalismul lui Descartes, pomenit elogios în ultima parte a Statelor şi imperiilor Soarelui: „(…) ’ lucrările acestui mare om sunt atât de desăvârşite şi atât de subtile (…) încât nu există în Soare niciun Filosof care să nu-l venereze”.

Nu ne vom despărţi de Cyrano şi de opera lui fundamentală fără o explicaţie menită să prevină o avalanşă de obiecţii altfel îndreptăţite. Nu ne-am propus şi nici n-ar fi fost cu putinţă ca această prezentare succintă a anticipaţiei franceze să se substituie unor studii exhaustive de istorie şi de critică literară. Cititorul interesat de alte aspecte ale vieţii şi ale creaţiei lui Cyrano – participarea la mişcarea libertină din secolul al XVII-lea, legăturile cu poeţii burleşti, mazarinadele etc. — Va trebui să se adreseze surselor pe care le indicăm. E o recomandare valabilă şi mai departe.