Barbu Catargiu a fost un politician și jurnalist român conservator. A fost primul prim-ministru al României, în 1862, până când a fost asasinat la 20 iunie în acel an. A fost un apărător ferm al marilor moșii ale boierilor și a luat naștere în mod special doctrinei conservatoare conform căreia „ feudalismul din România nu a existat niciodată”
Originea si studiile
Barbu Catargiu era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu. Catargiu îşi are originile într-o familie boierească din Muntenia, părinţii săi fiind marele vornic Ştefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica lui Barbu Văcărescu. Studiile elementare le urmează în Bucureşti, la Şcoala grecească de la Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris. Aici studiază literele, dreptul, istoria, filosofia şi economie politică. O legendă care a circulat multă vreme de la asasinarea primului ministru spunea că o faimoasă ghicitoare i-ar fi prezis destinul tragic în timpul şederii sale la Paris. S-a întors în Valahia pentru o scurtă perioadă de timp și a fost membru al Adunării Obsteasca din Țara Românească. Adversar al violenței și al revoluției armate, și-a reluat călătoriile mondiale în timpul Revoluțiilor din 1848 , lucrând în primul rând ca jurnalist și realizând un documentar.
Cariera politica
În 1834, tânărul Catargiu revine în ţară şi se face remarcat în cercurile „Societăţii Filarmonice”, iar din 1837 devine membru în Adunarea Obştească a Ţării Româneşti. Pe 20 decembrie 1842, este numit director al Departamentului Dreptăţii, iar pe 23 aprilie 1843 este ridicat la rangul de clucer şi trecut în arhondologie (cronica rangurilor domneşti).
În această perioadă, Barbu Catargiu s-a căsătorit cu Caterina Parravicini, de origine rusă. Cei doi au avut un singur copil, Mariţa, care se căsătoreşte în anul 1859 cu Louis Béclard, consulul Franţei la Bucureşti.
Deşi era un critic al domniei lui Gheorghe Bibescu, Catargiu refuză să participe la mişcările revoluţionare din 1848, preferând să călătorească în Anglia, Franţa, Austria, unde contactează oficialităţi politice şi studiază viaţa civilă şi de stat din marile capitale occidentale. Revine în ţară după ce se calmează spiritele şi este reconfirmat în funcţia de director al Dreptăţii. Ulterior, este desemnat suplinitor la Sfatul Vistieriei (2 decembrie), iar un an mai târziu este ridicat la rangul de vornic al poliţiei.
După ce Barbu Ştirbei, fostul său coleg de cameră de la Paris, este ales domnitor al Ţării Româneşti, Catargiu este numit judecător la Înalta Curte de Justiţie. După unele neînţelegeri cu Divanul ţării îşi prezintă demisia din această funcţie pe 7 ianuarie 1856.
După întoarcerea în România, Catargiu a intrat în viața politică ca un conservator ferm. El a crezut că evoluția, mai degrabă decât revoluția violentă, a fost cea mai bună modalitate de modernizare a Guvernului și va oferi celei mai bune șanse de unitate a României. De asemenea, el a pledat pentru o republică aristocratică ca cea mai bună formă de guvernare, crezând clar în paza puterii boierilor.
În contextul internaţional favorabil Unirii Principatelor, Barbu Catargiu desfăşoară importante activităţi unioniste, fiind unul dintre liderii grupării de ideologie conservatoare din Muntenia. Fondează Comitetul Conservator al celor nouă, un organism politic care a redactat şi a dat publicităţii la 19 martie 1859 cele opt puncte fundamentale destinate dezbaterilor şi hotărârilor Divanului ad-hoc. Totuşi, Catargiu nu reuşeşte să fie ales pentru Divanul ad-hoc din cauza intrigilor liberale şi atacurilor adversarilor politici.
Pe 18 octombrie 1858, este invitat să facă parte din Consiliul de miniştri, ocupând portofoliul Finanţelor. La alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, cea care va alege noul domnitor conform Convenţiei de la Paris, candidează în judeţul Dâmboviţa.
Iniţial, Catargiu opta pentru alegerea lui Gheorghe Bibescu, însă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi a clarificat decizia pentru alegerea noului domn la Bucureşti.
În primul guvern numit de Cuza în Muntenia, Catargiu primeşte din nou portofoliul Finanţelor, în această perioadă activând şi ca membru în Comisia Centrală de la Focşani. Ulterior, între 30 aprilie – 12 mai 1861, liderul conservator devine preşedinte al Consiliului de miniştri muntean. Catargiu era ataşat ideii de consolidare a statului român, afirmând în Adunarea Deputaţilor că „nu este destul unirea între ţările surori”, în opinia sa fiind necesară „unirea între fiii ei", prilej cu care el lansa un dicton pe care dorea a-l înscrie pe steag: „Totul pentru ţară, nimic pentru noi”.
În primii ani de după Unire, conservatorii reprezentau cel mai puternic grup politic din cele două Principate. Catargiu s-a afirmat ca lider incontestabil al acestei grupări, reuşind să ralieze în jurul aceluiaşi program diferitele facţiuni conservatoare.
Catargiu a fost numit în funcția de ministru al Finanțelor de Alexandru Ioan Cuza . El a câștigat rapid aclamarea pentru abilitățile sale oratorice și a devenit punctul central al Partidului Conservator. El a făcut foarte puțin pentru a organiza de fapt petrecerea, în schimb depinde de carisma și idealurile sale proprii pentru a da focalizarea partidului. Cuza, în ciuda faptului că nu a fost de acord cu doctrina conservatoare și chiar a văzut Catargiu ca un adversar de soi,și-a recunoscut abilitățile și puterea adepților săi și l-a ales pe Catargiu ca prim-ministru al uniunii nou formate dintre Țara Românească și Moldova.
Întâiul prim-ministru al României. Activitatea guvernamentală
Cum gruparea conservatoare deţinea majoritatea atât la Bucureşti, cât şi Iaşi, cel desemnat, la 22 ianuarie 1862, să prezideze primul guvern unic a fost Barbu Catargiu. În timpul acestei guvernări au fost luate importante măsuri pentru unificarea administrativă a noului stat care îşi stabilise o singură capitală şi o singură Adunare. Este desfiinţată Comisia centrală (14 februarie), se desfiinţează ministerele din Moldova, instituindu-se în locul lor ca măsură de tranziţie, directoratele, Şcoala militară de la Iaşi se mută la Bucureşti, contopindu-se cu cea de aici, iar Iaşilor încetează a i se mai da calificativul de Capitală.
Printre legile importante adoptate de cabinetul Catargiu se numără legea vânzării sării şi legea urmăririi veniturilor statului. Atacat de presa de opoziţie deoarece nu dorea lărgirea drepturilor electorale, Catargiu răspunde printr-o lege a presei (23 martie), potrivit căreia poliţia presei supraveghea imprimatele „rău famate” şi controla activitatea proprietarilor de chioşcuri.
La 15 februarie 1862, Catargiu a fost înjurat ca prim-ministru al României, condus de la București . În calitate de premier, Catargiu a sperat să reorganizeze și să simplifice administrația. El a format patru divizii administrative, două în ceea ce fusese Valahia și două în Moldova . El a pus cele patru divizii sub supravegherea unui ministru de interne și a unit departamentele financiare și judiciare sub guvernul central. Probabil, cel mai important act al guvernării sale a fost ordinul său de a începe o cale ferată în Moldova, care va lega cele două provincii și va ajuta foarte mult la unificare.
De asemenea, el și-a continuat susținerea pentru „vechea ordine” și a susținut că moșiile mari au fost sancționate istoric și erau doar proprietatea boierilor. De asemenea, el s-a inabusit multe revolte în orașe, a cenzurat presa și a refuzat să permită întrunirile adunărilor mari. El a negat dreptul oamenilor de a se întâlni pe „Câmpia Libertății” din București pentru a comemora Revoluția de la 1848, act care i-a adus multă animozitate.
Problema legii rurale. Discursul din 8 iunie
După problema electorală, cea mai intensă temă dezbătută şi o importantă sursă de conflict între grupările politice era reforma agrară. Proiectul de lege rurală, întocmit încă din 1860 de Comisia centrală, a fost adus în discuţia Camerei la 25 mai 1862. Avea un caracter pur conservator, singura caracteristică fiind constituirea unui pământ comunal, care cuprindea trei pogoane de fiecare cap de familie ţărănească. Chiar dacă se autoriza vinderea sau închirierea către ţărani a unor loturi pe moşiile statului şi a instituţiilor publice, acest lucru nu era posibil pe moşiile boiereşti.
Proiectul a fost combătut intens de opoziţie. Mihail Kogălniceanu arăta că proiectul nu ţinea cont de prevederile Convenţiei de la Paris, singura prevedere fiind aceea că „ţăranul e stăpân pe munca lui, iar proprietarul pe moşia lui”. Având majoritatea în Cameră, era evident că executivul îşi va impune voinţa. Pentru a împiedica acest fapt, radicalii apelează la mase şi convoacă pe 11 iunie o mare adunare pe Câmpia Libertăţii din Dealul Filaretului.
Motivaţia era aniversarea revoluţiei de la 1848, însă scopul real era exercitarea unei puternici presiuni populare care să ducă la căderea guvernului. Pe 8 iunie, primul ministru susţine în Cameră un discurs virulent împotriva acestei manifestări: „trandafirii din buchetele ce urmează a împodobi sărbătorirea de la 11 iunie vor fi, în realitate, topoarele, cuţitele, ciomegele şi chiar puştile, care s-au găsit asupra ţăranilor arestaţi la Văcăreşti [...] voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării”.
Asasinarea pe Dealul Mitropoliei. „O crimă politică perfectă”
Clopotnita din Dealul Mitropoliei unde a fost asasinat Barbu Catargiu
Barbu Catargiu nu-şi dădea seama că anticipa exact soarta ce îl aştepta. După încheierea alocuţiunii virulente, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce la sediul Consiliului de miniştri. În acel moment observă că trăsura îi lipseşte, astfel că prefectul poliţiei Capitalei, Nicolae Bibescu, îl invită la el în trăsură pentru a-l însoţi. În momentul când trăsura ajunge sub clopotniţa de la Mitropolie se aude un foc de armă. Primul ministru fusese împuşcat în spate, la baza creierului. Vestea asasinării a fost răspândită în întreg oraşul şi a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unui înalt demnitar al statului.
Barbu Catargiu a încetat din viaţă la vârsta de 54 de ani, fiind înmormântat la conacul de la moşia din Maia, judeţul Dâmboviţa, conform testamentului său.
Imediat după asasinat, Bibescu dă ordin să fie închise porţile Mitropoliei, la locul crimei făcându-şi apariţia organele de anchetă şi chiar domnitorul Cuza. Sunt audiaţi martori, administrate probe de la locul faptei, care însă nu au reuşit să elucideze anchetatorii, pentru că informaţiile erau contradictorii. În cele din urmă cercul de suspecţi este restrâns la trei nume: Dimitrie Dunca, Iulian Grozescu şi Gheorghe Bogati, dar nici unul nu a putut fi audiat, căci toţi erau dispăruţi fără urmă.
Asasinarea prim-ministrului a şocat societatea la vremea respectivă. Făptaşul se evaporase în negura vremii, însă era clar pentru autorităţi că o asemenea crimă implica lucruri mult mai grave precum conspiraţii politice şi chiar implicarea directă a unor înalţi demnitari. Trebuiau astfel identificaţi autorii morali ai asasinatului. Misterul din jurul acestei odioase crime nu a fost elucidat nici până astăzi. Cercetările au fost sistate din ordinul domnitorului Cuza, iar ulterior dosarul a dispărut.
Scenarii privind asasinatul. Implicaţii politice. Un mister neelucidat
Cea mai plauzibilă variantă a rămas cea a asasinatului politic, mai ales că ulterior istoricii au putut cerceta felul în care s-a desfăşurat ancheta. În primă fază cazul este înmînat procurorului Desliu, dar mai apoi îi este retras fără nici o explicaţie şi predat altui procuror, pe nume Şoimescu. Acesta opreşte cercetările şi cazul este închis, ba mai mult dosarul crimei dispare fără urmă. Se pare că cineva dorea ca acest caz să nu fie rezolvat niciodată, iar cînd Desliu s-a apropiat de unele dovezi, instrumentele de investigaţie i-au fost luate. Mai mult, cazul a fost închis cu puţin timp înainte ca liderii radicalilor, C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, să fie chemaţi la audieri.
Pornind de la acest fapt, istoricii au analizat şi au ajuns la concluzia că singurul suspect real, unul dintre autorii morali, ar fi fost prefectul capitalei Nicolae Bibescu. Acesta a fost cel care i-a luat cazul lui Desliu, iar declaraţiile sale cu privire la crimă erau cu totul contradictorii. Conform autopsiei, focul a venit din spate, de jos în sus, aşadar asasinul ar fi trebuit să se urce din mers pe treapta trăsurii pentru a declanşa focul. Era de aşteptat ca Bibescu să poată descrie făptaşul, însă acesta a declarat că se uita în direcţia opusă în momentul producerii crimei.
Cel mai terifiant scenariu, susţinut numai de o parte a istoricilor, afirmă că însuşi Alexandru Ioan Cuza ar fi fost creierul din spatele întregii afaceri.
În pofida numeroaselor scenarii şi supoziţii, misterul ce a învăluit această odioasă crimă rămâne în continuare neelucidat.
Activitatea politică
| Activitate | Mandat |
|---|---|
| Preşedintele Consiliului de Miniştri | 22 ianuarie 1862 - 8 iunie 1862 |
| Ministru de Interne | 22 ianuarie 1862 - 8 iunie 1862 |
| Ministrul Lucrărilor Publice | 22 ianuarie 1862 - 27 ianuarie 1862 (ad-interim) |
Cabinetul guvernului 1862
- Constantin Brăloiou / Dimitrie Cornea (Justiție)
- Alexandru Moruzi / Grigore Balș / Alexandru Catargi / Theodor Ghica (Finanțe)
- Ion Ghica (Armată)
- Apostol Arsache (Afaceri Externe)
- Barbu Catargiu / Dimitrie Cornea / Alexandru Florescu (Lucrări Publice)
- Barbu Catargiu / Apostol Arsache (Interne)
- Grigore Balș / Barbu Bellu (Religie și Instrucțiunea Publică)
- Apostol Arsache / Alexandru Florescu (Control)
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org