FECIORAŞUL-MELC
Trăia odată un bogătaş în cămările căruia se adunaseră avuţii fără seamăn. Jur împrejurul gospodăriei, lanurile de orez se întindeau până departe, la poalele munţilor. Bogătaşul putea să-şi îngăduie tot ce-i poftea inima.
Pe moşia lui trăia un ţăran mai sărac decât un cerşetor. Din hornul colibei lui aproape niciodată nu se vedea ieşind fumul. Din zori până seara ţăranul lucra împreună cu nevasta lui "pe ogorul stăpânului, dar tot nu izbutea să scape de sărăcie.
Dar ceea^ce îl întrista mai mult era că, deşi trecuseră amândoi de jumătatea vieţii, nu avuseseră parte de copii. Se întorcea ţăranul cu nevasta lui în bordeiul pustiu şi oftau amândoi :
- Ehei, dacă ni s-ar naşte un copil, fie cât de mic, măcar cât o broscuţă, măcar cât un melc, cât un melcuşor...
Intr-o zi, nevasta ţăranului se duse să plivească buruienile din câmpul de orez. Cum stătea ea astfel cu picioarele în apă, plivind buruienile, se rugă din adâncul sufletului :
- Rogu-te, zeu al apelor de pe lanurile de orez, dăruieşte-mi un copil, măcar cât melcuşorul ăla de colo...
Deodată simţi o durere puternică în pântece. Parcă ar fi înjunghiat-o cineva cu cuţitul. Rabdă ea cât rabdă, însă durerea se făcea tot mai amarnică. Se întoarse acasă.
Ţăranul se sperie, încercă toate leacurile pe care cunoştea el, dar nu ajutară la nimic. Ar fi chemat un vraci, dar n-aveau nici o leţcaie în casă. Ce era să facă ? Omul îşi pierdu capul. Din fericire, se nimerise să aibă drept vecină o moaşă. Moaşa veni, văzu bolnava şi zise :
- Păi nu vezi că e gata să nască ?
Cei doi se bucurară nespus. Aprinseră iute focul în faţa tokonomei şi începură să-l roage pe zeul apelor ca odrasla lor să vină cu bine pe lume. În scurt timp, soţia născu fecioraşul dorit, : un melcuşor cât unghia...
Ţăranul se întrista mai întâi, dar apoi îşi zise :
- Copilul a venit pe lume în urma rugăminţilor noastre către zeul apelor. Mare, mic, e fecioraşul nostru drag !
Umplură cu apă o ceaşcă, puseră melcul înăuntru şi aşezară ceaşca pe tokonoma.
Trecură astfel douăzeci de ani. Fecioraşul-melc nu crescuse deloc şi nu rostise măcar o vorbă. Dar de mâncat, mânca la fel de mult ca un om în toată firea.
Intr-o zi, ţăranul trebuia să-i ducă stâpânului dijma cuvenită. Puse, aşadar, sacii grei cu orez pe spinarea cailor şi oftă cu amărăciune :
- Ce-i drept, zeul apelor ne-a ascultat rugăciunea şi ne-a trimis fecioraşul râvnit. O, cât ne-am mai bucurat ! Numai că fecioraşul ăsta e un biet melc. Ce folos avem de la un asemenea copil ? Toată viaţa am muncit din greu, fără să-mi cruţ puterile, iar acum, la bătrâneţe, sunt nevoit să agonisesc tot de unul singur hrana familiei...
Deodată, de undeva se auzi un glas :
- Nu te întrista, tăicuţă, astăzi mă voi duce eu în locul tău la stăpân cu sacii de orez.
Ţăranul se uită împrejur, dar nu văzu pe nimeni, întrebă mirat şi speriat :
- Cine vorbeşte cu mine ?
- Eu sunt, tăicuţă ! M-ai hrănit atâta vreme şi iaca, a venit sorocul să-ţi mai port şi eu de grijă, să ies şi eu în lume. Astăzi voi duce eu în locul tău dijma stăpânului.
- Prea bine. Dar cum ai să mâi tu caii, fiule ?
- Nu te îngriji de asta, tăicuţă. Tu aşează-mă sus, pe sacii cu orez, şi ai să vezi. Calul din frunte va merge ascultător, după îndemnul meu, iar pe urmele lui vor merge şi ceilalţi doi răspunse fecioraşul-melc.
Tare se mai minună bătrânul ! Vreme de douăzeci de ani fiul lui nu scosese nici o vorbă, iar acum grăia limpede şi răspicat, ba, colac peste pupăză, voia să se ducă singur cu dijma la stăpân.
„Hm, îşi zise ţăranul în sine. Cel care-mi vorbeşte e doar feciorul meu, trimis de zeul apelor. Dacă m-aş împotrivi, aş săvârşi un păcat."
Încarcă el sacii cu orez pe samarele celor trei cai, apoi luă ceaşca de pe tokonoma, în care trăia fecioraşul-melc. şi o aşeză cu grijă pe spinarea unuia dintre cai, între sacii cu orez.
Fecioraşul strigă :
- Rămas bun, tată şi mamă !
Apoi începu să mâne caii cu străşnicie, de parcă toata viaţa lui numai asta făcuse :
- Hii ! Hii ! Haide, căluţilor, zoriţi la drum !
Caii porniră ageri la drum, iar fecioraşul-melc îi îndemna întruna, cât îl ţinea gura. Ţăranul se despărţi de fecior cu inima strânsă şi neliniştită. Rămase multă vreme în poartă, uitindu-se lung în urma lui.
Fecioraşul-melc îşi vedea liniştit de drum. De cum ajungea la câte-un pod sau la câte-un stăvilar, striga din răsputeri, de parcă ar fi fost un surugiu de poştă :
- Hii ! Hiii !
Apoi începu să cânte vesel vechiul cântec al surugiilor. Glasul îi era limpede şi înalt. Caii mergeau în pas cu cintecul, sunându-şi clopoţeii.
Drumeţii care-i ieşeau în cale şi ţăranii care se nimeriseră să lucreze pe câmp se minunau grozav auzind un glas atât de frumos şi de limpede, dar fără să vadă pe nimeni. „Ăştia sunt caii săracului, îşi ziceau. Mârţoagele astea nu-şi au pereche de prăpădite ce sunt. Dar cine le mână oare ? Şi cine cântă atât de frumos ? Multe minuni mai sunt pe lume !"
Tatăl se uită după fecioraş până nu-l mai văzu, apoi fugi în casă. Se închină la tokonoma; împreună cu nevasta, rugându-se fierbinte :
- Ascultă-ne, zeu al apelor de pe câmpurile de orez ! Până astăzi nici n-am ştiut ce fecior minunat ne-ai trimis şi nu l-am preţuit cum se cuvenea. Ne rugăm din toată inima să-l ocroteşti în drumurile lui.
Iar fecioraşul-melc îşi vedea de drum, mânând caii cu hărnicie.
În curând ajunse la poarta bogătaşului. Slugile îi ieşiră înainte, deschizând poarta. Dar când o deschiseră, mai să nu-şi creadă ochilor : gloabele stăteau cu samarele în spinare, dar pe lângă ele nu se afla nimeni. Deodată, din spinarea unui cal răsună un glas de parcă ar fi vorbit chiar sacul cu orez :
- Hei, slujitorilor ! Am adus dijma cuvenită stăpânului. Ajutaţi-mă să dau jos sacii de pe cai.
- Dar cine vorbeşte acolo ? Că noi nu vedem pe nimeni !
- Se uitară ei cu luare-aminte şi între saci zăriră un melcuşor. Acesta le grăi cu glas omenesc :
- După cum vedeţi, nu-s prea voinic şi nu pot să dau sacii jos. Faceţi voi treaba asta. Iar pe mine puneţi-mă uşurel pe cerdac. Dar băgaţi de seamă să nu mă scăpaţi ori să nu mă striviţi.
Slugile se speriară şi-l strigară pe bogătaş :
- Stăpâne, ieşi degrabă să vezi minunea ! Un melcuşor care vorbeşte cu glas omenesc ! Ţi-a adus dijma...
La strigătele lor ieşi însuşi boierul. Se încredinţa îndată că nu minţeau. După el, ieşiră toţi ai casei, minunându-se care mai de care.
La porunca melcuşorului, slugile dădură sacii jos de pe cai, îi hrăniră, îi adăpară, apoi duseră orezul în hambar. Pe melc îl poftiră în casă cu mare cinste şi-i puseră dinainte felurite bucate, pe o măsuţăJ. Fecioraşul-melc se urcă îndată pe marginea măsuţei. Nimeni nu-l vedea cum mănâncă ; Beţişoarele* rămaseră nemişcate toată vremea, dar castroanele se goliră cât ai clipi. Se uitară ei : nici un bob de orez ! Strachina cu ciorbă era şi ea goală. Dispăruse şi peştele !
În cele din urmă, fecioraşul-melc spuse :
- Mulţumesc din inimă, cinstite gazde, pentru bucatele gustoase. Acum, tare-aş mai bea un ceai !
Bogătaşul auzise el mai de mult că ţăranul şi nevasta lui au un fecioraş-melc, dăruit de zeul apelor. Dar oamenii spuneau că de când a venit pe lume, meicuşorul n-a scos o vorbă şi nu-i bun de nici o treabă : zace în ceaşca lui cu apă de pe tokonoma. Dar se vede că nu era tocmai aşa. Iată, fecioraşul-melc venise la ci în ospeţie, grăia cu glas omenesc, ba încă se pricepea să şi lucreze.
..în casa mea ar trebui să fie locul unei asemenea comori ! gândi bogătaşul. Cum aş face să-l aduc aici la mine, pentru totdeauna ?
Apoi spuse cu.voce blinda, mieroasă :
- Preacinstite melc, familiile noastre se cunosc de mult şi au fost prietene totdeauna. Eu cred că n-ar strica să devenim neamuri. Am două fete. la-o de nevastă pe cea care-ţi va plăcea mai mult !
- Japonezii servesc toate felurile de mâncare cu două beţişoare, numite haşi (inclusiv supa: ei sorb partea lichidă, iar bucăţile de carne sau de zarzavat le „pescuiesc" cu aceste beţişoare), servirea mesei cu aceste naşi presupune o anumită dexteritate, uşor de obţinut cu timpul.
Auzind aceasta, fecioraşul-melc întrebă plin de bucurie :
- Vorbeşti serios, stăpâne, sau vrei doar să glumeşti cu mine ?
- Vorbesc serios. Dacă vrei, chiar şi-acum ţi-o dau de soţie pe una dintre fiicele mele, îşi întări bogătaşul vorbele.
În vremea aceasta, tatăl şi mama melcuşorului nu-şi mai aflau locul de atâta îngrijorare : „Mult mai întirzie fecioraşul nostru l Nu i s-o fi întâmplat oare ceva rău ? N-o fi păţit ceva pe drum ?"
Deodată, la poartă se auziră clopoţeii cailor. Fecioraşul-melc se întorsese acasă vesel nevoie-mare. Pe una dintre mârţoage călărea el, iar pe celelalte două le mâna cu voioşie. Mama aşternu masa cu grabă mare. În timpul cinei, fecioraşul începu să le povestească :
- Stăpânul îmi dă de nevastă pe una dintre fetele lui...
Părinţii strigară :
- Una ca asta nu-i cu putinţă !
Dar pe urmă chibzuiră că feciorul lor nu-i un fitecine. E un flăcău năzdrăvan ! Cu un astfel de fecior totul se poate.
- Prea bine, spuseră, o să trimitem o peţitoare la casa stăpânului. Atunci vom afla dacă a vorbit serios.
O trimiseră ca peţitoare chiar pe mătuşa fecioraşului-melc. Bogătaşul era hotărât să-şi ţină cuvântul. Le chemă la el pe amândouă fetele şi le întrebă :
- Care dintre voi vrea să-l ia de bărbat pe fecioraşul-melc ?
Cea mai mare bătu furioasă din picior :
- Nu cumva mă crezi smintită ? Sunt oare cea mai prăpădită fată din lume, să iau de bărbat o lighioană scârboasă ? O jivină de apă ? Să ştiu de bine că mor şi nu-l iau !
Cea mică glăsui însă blajină şi voioasă :
- Nu te întrista, tăicuţă. Dacă ai apucat să făgăduieşti că-i vei da melcului drept soaţă pe una dintre noi, primesc să fiu eu aceea.
Şi aşa rămase. Peţitoarea se întoarse la ţăran cu vestea cea bună. Curând, slugile aduseră zestrea nurorii, încărcată pe şapte cai. Pe şapte tărgi aduseră o mulţime de sipete şi lucruri de pus prin casă. Cum în sărmanul bordei nu era loc pentru atâtea bogăţii, tatăl fetei trebui să zidească o cămară unde puseră zestrea.
În casa ţăranului nu se aflau decât pereţii goi. Na avură nici măcar pe cine să cheme la nuntă. Pe mireasă o întâmpinară socrul cu soacra şi mătuşa peţitoare. Iar drept oaspeţi veni doar o vecină bătrână.
Părinţii se încredinţară că au dobândit o noră frumoasă şi iubitoare. Mult se mai bucurară de norocul care dăduse peste fecioraşul melc. Nora începu să-i slujească pe bătrâni ca o fiică devotată. Dădea ajutor şi în gospodărie şi la câmp, astfel că de-atunci încolo bătrânii începură s-o ducă mai bine.
După obicei, la scurtă vreme după nuntă, tânăra nevastă trebui să meargă în ospeţie la casa părinţilor. Aleseră pentru asta cea de-a opta zi a lunii Iepureluif, când se sărbătorea ziua lui Buda vindecătorul, ocrotitorul acelui sat. Florile de vişin abia se iviseră pe ram, când ia la că sosi şi ziua hotărâtă. Dorind să se bucure din plin de sărbătoare, tânăra nevastă se pregăti, îşi scoase din ladă cel mai de preţ chimonou - şi se făcu atât de frumoasă, incit nici o zână nu se putea asemui cu ea. Sfârşind găteala, îi spuse bărbatului-melc : - Vino şi tu cu mine, căci vreau să împărţim toate bucuriile !
- Bine, o să vin. Astăzi e o zi frumoasă. Toată iarna am stat pe-acasă, aşa încât o să-mi facă plăcere să mai văd lumea, să mă mai dezmorţesc oleacă.
Tânăra nevastă vârî grijulie melcul după obi-ul1 ei de sărbătoare şi porni la drum. Tot mergând ea aşa, vorbea întruna cu bărbatul, iar cei cu care se întâlnea pe drum se uitau lung la ea :
- O fată atât de frumoasă şi ia te uită cum mai vorbeşte şi mai râde singură ! Pesemne că şi-î pierdut minţile, sărmana.
Tânăra ajunse la porţile sfinte ale templului lui Buda vindecătorul. Atunci melcul îi spuse :
- Dincolo de aceste porţi nu-mi este îngăduit să trec. Tu intră în templu, iar eu te voi aştepta aici, la marginea lanului de orez.
- Fie cum spui, însă fii cu luare-aminte să nu te înhaţe vreun corb. Eu mă voi întoarce repede, spuse tânăra soţie şi porni să urce dealul către pagodă.
Se închină ea acolo, apoi se grăbi să se întoarcă. Dar când colo, ia-l pe bărbăţelul-melc de unde nu-i ! Speriată, tânăra nevastă începu să-l caute încolo şi-ncoacs, dar nu-l află nicăieri. „Nu cumva l-a înşfăcat vreun corb flămând ? Nu cumva i-o fi spart căsuţa cu ciocul lui puternic ? se-întrebă ea neliniştită. Sau poate că a căzut în apa câmpului cu orez... Acolo sunt melci câtă frunză şi iarbă. Cum o să-l mai găsesc oare ?"
Intră în apă până la genunchi şi începu să scoată unul după altul melcii care mişunau pe-acolo. Îi privea cu băgare de seamă, dar nici unul dintre ei nu era barbăţelul cel drag. Arunca unul şi scotea altul. Căuta întruna, cântând cu mâhnire :
„Melc, melc, melcusor,
Bărbăţelul meu iubit,
Mi te caut fără spor,
Spune-mi unde ai pierit ?
Poate corbul cel flămând
Te-a găsit, te-a înşfăcat
Şi cu pliscul scociorând,
Casa mică ţi-a crăpat..."
Faţa îi era stropită de noroi, mânecile şi poalele chimonoului i se udaseră de tot, dar ea căuta întruna prin apă.
Curând se lăsă noaptea. Oamenii se întorceau pe la casele lor. Se uitau cu tristeţe la tânăra femeie, căinând-o din adâncul inimii :
- Mare nenorocire ! O făptură atât de frumoasă şi cu minţile rătăcite...
Soţia căută multă vreme, dar zadarnic. „Acum se gândi ea, totul s-a sfârşit ! Dragul meu soţior nu mai e în viaţă. Ce-mi rămâne de făcut ? Am să mă arunc în bulboana cea mai adâncă şi o să mă înec." Dar în timp ce se pregătea să se arunce în apă, cineva îi strigă :
- Opreşte-te ! Ce vrei să faci ?
Se uită soţia şi văzu înaintea ei un flăcău frumos, cu o pălărie largă, trasă pe ochi. La cingătoare avea un fluier. Tânăra îi povesti tot ce i se întâmplase.
- Vreau să-mi pun capăt zilelor, spuse ea plângând. La ce bun să mai trăiesc, dacă l-am pierdut pe scumpul meu soţior melcusor ?
- Dacă-i aşa, răspunse tânărul, n-ai de ce să fii întristată. Eu sunt cel pe care-l cauţi.
Mai întâi, soţia nu voi să-i dea crezare.
- Nu-i de mirare că nu mă recunoşti, spuse flăcăul. Zeul apelor din lanul de orez m-a dăruit părinţilor mei în chip de melc. Astăzi însă, datorită credinţei-şi iubirii tale, am dobândit înfăţişare omenească.
Tinerii porniră spre casă. Bărbatul îşi sorbea din ochi nevasta. Iar ei îi mersese la inimă flăcăul cel frumos !
Bătrânii se bucurară nespus. Nici un basm, nici o poveste din vechime nu pomenea despre vreo fericire atât de mare...
Fecioraşul-melc le arătă totdeauna părinţilor o grijă iubitoare şi o cinstire aleasă, iar pe mătuşa peţitoare o dădu de nevastă unui văduv dintr-o familie înstărită. N-o uită nici pe sărmana vecină bătrână, care fusese poftită la nuntă. Pe toţi îi dărui cu câte ceva, tuturor le împărţi fericire !
..............
Obi - una din piesele de bază ale îmbrăcămintei japoneze un fel de cingătoare care se înfăşoară în jurul mijlocului, pes'
chimono.
Luna iepurelui - a patra lună din an - corespunde aproximativ lunii mai. În Japonia, pentru marcarea timpului, se foloseau nişte semne ..ciclice speciale : douăsprezece animale şi cinci stilul ale naturii.
Chimono - denumire generică pentru îmbrăcăminte (în liinba japoneză : kiru = a îmbrăca ; mono = lucru). Această îmbrăcăminte tradiţională japoneză - costum naţional - este purtată şi astăzi, atât la ţară, bineînţeles, cât ţi la oraş.
În Japonia, mâncarea este servită uneori pe măsuţe joase, denumite O-zen. Aceste măsuţe se aşează în faţa fiecărui oaspete.