Demult, demult, de tot, trăia lângă o pădure un tăietor de lemne tare sărac, în fiecare zi colinda pădurea şi dobora copaci, agonisindu-şi traiul cu trudă.
Odată, veni la sălaşul lui din codru o fată necunoscută. Avea faţa albă şi se ferea de soare cu o umbrelă mare. Tăietorul de lemne se uită la ea cu răsuflarea oprită. „Cum de se află pe lume asemenea frumuseţe ? îşi zise. Ehei, dacă una ca asta s-ar învoi să-mi fie nevastă..."
- Îngăduie să mă odihnesc în coliba ta, îl rugă fata.
- Cât îţi pofteşte inima ! Intră...
Începură să grăiască amândoi. Fata îl întrebă :
- N-ai vrea să mă iei de nevastă ? Îmi place înfăţişarea ta. Am o casă mare şi frumoasă, vino să stai la mine.
- Bine-ar fi... Eu sunt mezinul familiei şi nu moştenesc nimic de la tata. Iar pământ avem o fâşie cât fruntea de pisică.
- Atunci nu mai sta pe gânduri, vino cu mine. Nu va trebui să mai ai grijă de nimic.
Tăietorul îşi luă cu sine tot avutul - securea şi fierăstrăul - şi porni în urma fetei pe cărarea care se pierdea în adâncul pădurii.
Merseră ei cât merseră, dar de la o vreme pe tăietorul de lemne îl cuprinse osteneala :
- Ei, fată frumoasă, mai e mult până la casa ta ?
- Ce să-i faci, nu stau prea aproape. Casa mea se afla după muntele care se zăreşte în spatele munţilor aceia.
Tăietorul nu mai zise nimic şi porni mai departe, după fată. Trecură de-un munte, de al doilea, de al treilea şi ajunseră la un lac albastru. Chiar pe malul lacului era o casă frumoasă, cu acoperişul înalt şi ţuguiat.
- Iată, am sosit, spuse fata. Intră şi fii binevenit, stăpâne.
Tăietorul de lemne păşi pragul, uitându-se în toate părţile. Odăile casei erau încăpătoare şi frumos împodobite, dar înăuntru nici un suflet de om. Cu toate acestea, ceainicul fierbea pe foc zornăindu-şi capacul, iar în baie se afla gata pregătită cada de lemn cu apă fierbinte. Se scaldă el, iar când sfârşi, ce să vezi, măsuţa cu bucate se şi ivi dinaintea lui ! Niciodată nu mâncase tăietorul de lemne un orez atât de alb, niciodată nu băuse un vin atât de gustos.
Se însura cu fata şi trăi cu ea fericit şi fără grijă. Nimic nu-i lipsea, n-avea decât să ceară, că toate îi veneau de-a gata. După un timp, li se născu un fecioraş frumos, într-o bună zi, nevasta îi spuse :
- De mult nu mi-am mai văzut părinţii. Vreau să mă duc la ei în ospeţie, să le arăt nepotul şi să le bucur inima. Tu rămâi să păzeşti casa. Iată aici douăsprezece chei, de la douăsprezece cămări. Unsprezece poţi să Io deschizi şi -.să intri în ele, dar nu cumva s-o descui pe cea de-a douăsprezecea !
Nu-i dădea întâia dată porunca aceasta. De câte ori plecase -undeva de-acasă, îl oprise cu străşnicie să pătrundă în cea de-a douăsprezecea cămară, în sfârşit, îl Îmbrăţişă de rămas bun, îşi luă copilul în spate şi pâecă peste munţi.
Greu îi mai trecea vremea tăietorului de lemne, în singurătate... Ieşi în curte şi începu să descuie o cămară după alta. Cea dintâi era plină până sus cu orez din soiul cel mai bun. Intr-a doua se afla-u butii pline cu mzso'. Într-a treia, o grămadă de zahăr, într-a patra, se înălţa un munte de bumbac alb. A cinoea era plină cu sare. Intr-a şasea, chiar din prag, te izbeau valurile mării, iar prin apă foiau o mulţime de peşti.
„Ia te uită, nici prin cap nu mi-ar fi trecut că aici, în inima munţilor, trăiesc peşti de mare !" se minună tăietorul.
Ei, dar multe bunătăţi se mai aflau şi în celelalte cămări ! Şi astfel, tot mirându-se şi nemaisăturându-se să privească, omul ajunse la cea de-a douăsprezecea cămară, îşi aduse îndată aminte de porunca aspră a soţiei. Dar în cele din urmă cugetă : „Doar nu e nimeni acasă, să mă vadă şi să-i spună..."
Şi începu să caute cheia celei de-a douăsprezecea cămări. Una se dovedea prea mare, alta prea mică... În cele din urmă, lacătul se deschise. Tăietorul crăpă uşa cu sfială. Privi înăuntru, dar nu văzu nimic, cămara era goală.
„Ce-o mai fi şi asta? îşi zise. De ce era nevoie să stea încuiată uşa unei cămări pustii ?"
Dar când se uită mai bine, văzu că încăperea era despărţită în două. Drept la mijloc se afla un perete, care avea o ferestruică mică, bine oblonită. „Fie ce-o fi, am să mă uit !" îşi făcu el curaj. Deschise ocheţul, iar când privi, ce-i fu dat să vadă ?
În fundul cămării se întindea o livadă de pruni înfloriţi. Afară era toamnă târzie, iar acolo poposise primăvara. Copăceii arătau întocmai ca nişte nouri rozalii. De pe o creangă pe alta zburau o mulţime de privighetori, scoţând triluri măiestre.
Tăietorul de lemne asculta fermecat... Dar deodată, privighetorile amuţiră. Apoi, ca şi când s-ar fi speriat de ceva, se ridicară în zbor şi întreg stolul pieri. Iar prunii se ofiliră pe dată, scuturându-şi florile. În cămară pătrunsese frigul, toamnei. Iarba îngălbenităşi stuful uscat începură să foşnească trist...
Tăietorul de lemne se sperie şi. fugind afară, zăvori iute uşa cămării. Ridică ochii şi o văzu pe tânăra-i soţie, care venea pe cărare plângând amarnic.
- Ce-ai făcut, nesăbuitule ? se tângui ea. O. cât te-am rugat să nu deschizi cămara aceea ! Dar acum totul s-a sfârşit. Află că eu nu sint făptură omenească, ci privighe-'toare. Intr-o primăvară am cântat pe ramura copacului de lingă sălaşul tău şi mi-ai căzut drag... Dacă nu deschi-deai această uşă, ai fi trăit alături de mine în veac, fără a . cunoaşte truda, nici bătrâneţile sau boala. Dar tu n-ai vrut să-mi asculţi povaţa. Va trebui să ne despărţim pentru totdeauna, căci în cămara aceea venea ades zeul munţilor, să asculte glasul privighetorilor, iar tu l-ai mâniat straşnic. Rămâi cu bine !
Cit ai clipi, soţia se prefăcu într-o privighetoare, îşi puse copilul călare pe săgeata cozii şi, piuind jalnic, se mistui în depărtări.
Tăietorul de lemne se' trezi parcă dintr-un somn adânc. Stătea chiar lingă bordeiul lui, iar în mâini ţinea fierăstrăul şi securea.
.....................
La japonezi este obiceiul ca oaspetele să fie servit, imediat ce soseşte de pe drum, cu un ceai fierbinte şi să i se pregătească baia, apoi va servi masa şi se va odihni.
Miso - un fel de pastă pregătită dintr-un amestec de orez, şi fasole, mazăre sau soiţi. Misosiru =„supă de miso.