CĂCIULA „URECHI-AGERE"
Se zice că într-un sat trăia un moşneag. Umblând el odată prin pădure, găsi o căciulă roşie. Bucuros nevoie-mare, moşul îşi zise : „O fi ea găurită, dar până acuma n-ani avut nici măcar una ca asta. O să-mi prindă bine pe asemenea vreme friguroasă."
Şi zicând acestea, unchiaşul îşi îndesă căciula pe cap. Şi să vezi minunăţie !. Până atunci nu auzise în preajmă decât ciripitul şi strigătul păsărilor, iar acum, deodată, întreaga pădure se umpluse de şoapte şi sporovăieli. Într-un loc, mama îşi striga copiii. Dincolo, bărbatul se certa cu nevasta. Undeva, tatăl îşi dojenea fiul, iar din altă parte se auzeau şoapte gingaşe de iubire...
De frică, moşul făcu un pas înapoi. O creangă îi dădu căciula jos de pe cap şi deodată glasurile amuţiră. Nu se mai auzea decât foşnetul frunzelor şi ciripitul neînţeles al zburătoarelor. Moşul ridică de jos căciula, şi-o puse iarăşi pe cap şi din nou auzi vorbele şi şoaptele. Veneau şi de sus, de pe ramuri, şi de jos, de prin tufişuri, îşi scoase căciula : vorbele se prefăcură iarăşi în ciripit şi foşnet. O puse pe cap : auzi iarăşi, limpede, vorbăria din jur.
„Va să zică, asta-i povestea„ ! se dumiri moşneagul, înseamnă că n-am găsit un lucru obişnuit, ci o adevărată comoară, o căciulă „Urechi-agere" ! Cine o pune pe cap înţelege graiul tuturor vietăţilor : păsări, fiare, ba chiar şi ierburi şi copaci. Auzisem eu şi înainte despre căciula asta năzdrăvană, dar nu credeam că se află pe lume aşa ceva !"
Moşul merse mai departe prin pădure, dar prinzându-l oboseala se aşeză să se odihnească la umbra unui copac şi aţipi, îl trezi curând croncănitul ciorilor.
- Pesemne că m-a luat somnul ! tresări bătrânul, înălţă capul şi ce să vadă ? Un corb veni în zbor şi i,se lăsă pe-o creangă a copacului sub care şedea el. După câteva clipe, din cealaltă parte sosi alt corb şi poposi alături de cel dinţii. Moşul îşi puse repede căciula lui roşie şi începu să asculte. Deasupra lui, corbii vorbeau cu glas ciudat, răguşit.
- De mult nu ne-am mai întâlnit noi, frate, spuse unul. Tu pe unde mi-ai umblat ?
- Vin de pe ţărmul mării. Pe-acolo a pierit tot peştele, aproape că nu mai aveam ce mânca. De aceea am zburat încoace, răspunse celălalt. Dar tu, pe unde ai hălăduit ?"
' - Eu vin tocmai din Atârni. La drept vorbind, nici pe-acolo nu-i grozav de bine. Peste tot, jale şi sărăcie. Mai bine spune-mi tu, ce se mai aude nou prin lume ?
- Noutăţi prea mari nu sunt. Dar am să-ţi povestesc ceva care s-a întâmplat pe ţărmul mării. Cu vreo şase ani în urmă, un bogătaş îşi clădea un hambar. Când a început să-i pună acoperişul de şindrilă, tocmai atunci se căţărase pe-acolo un şarpe, pe care, din nebăgare de seamă, l-au ţintuit în cuie şi l-au acoperit cu şindrilă. Şarpele a zăcut acolo şi zace şi astăzi, pe jumătate mort, trecând prin chinuri cumplite, în toţi anii aceştia tovarăşa lui credincioasă i-a adus de mâncare în fiecare zi.
Mare nenorocire pe bietele făpturi ! În fiinţa lor au strâns an de an tot mai multă ură împotriva oamenilor. Duşmănia neîmblânzită a şerpoaicei, suferinţa şi chinurile târâtoarelor au îmbolnăvit-o pe fiica bogătaşului. Dacă nimănui nu-i va trece prin cap să scoată şindrila şi să slobozească şarpele, fata va muri în curând şi va muri şi sărmanul şarpe. De multe ori am zburat peste acoperişul casei şi-am croncănit asta din toate puterile, dar degeaba. Nimeni nu m-a înţeles !
Celălalt corb îi răspunse :
- Ai dreptate, oamenii pricep tare greu. Ori ci t ai croncăni, lor nu le intră nimic în cap.
Mai vorbiră ei o vreme, apoi zburară care încotro. Auzind toate acestea, moşneagul se gândi : „Ce bine că mi-am pus pe cap căciula fermecată ! Trebuie să pornesc cât mai repede spre casa bogătaşului, să-i izbăvesc fata. Dar înainte de asta am să mă îmbrac cât mai ciudat, ca să creadă că nu sunt om obişnuit."
Moşul găsi într-o grămadă de gunoaie un stup vechi, de nuiele, aruncat acolo, îl înveli cu o hârtie strălucitoare, apoi şi-l îndesă pe cap. Puftând tichia aceasta ciudată, ajunse la casa bogătaşului şi începu să strige :
- A sosit ghicitorul ! A sosit cel mai mare ghicitor ! Bogătaşul şedea mâhnit şi cufundat în gânduri. Auzind
strigătele, îl chemă pe unchiaş :
- Hei, vraciule, nu mai sta la poartă ! Vino degrabă înăuntru şi ghiceşte-ne.
Moșu intră şi întrebă :
- Despre ce vrei să-ţi ghicesc ?
-- Fiica mea boleşte de mulţi ani, iar acum e pe cale să-şi dea sfârşitul. Ghiceşte din ce i se trage şi cum aş putea s-o tămăduiesc ?
- Duceţi-mă la bolnavă, zise moşul.
Se aşeză la căpătâiul fetei şi începu să bolborosească vorbe -neînţelese :
„Plici, pleosc, târâtoare, pleosc '. Prin munţi se târăşte serpeşte, Pe douăzeci de ri ss lungeşte... Plici, pleosc, târâtoare, pleosc!". Bolborosi el astfel, apoi rosti :
- Cu şase ani în. urmă aţi clădit un hambar nou şi aţi ţintuit în cuie„ fără să ştiţi, un şarpe pe acoperiş. De la el vi se trage toată nenorocirea.
- Adevăr grăieşti, ghicitorule ! strigă bogătaşul cu uimire. Tocmai cu şase ani în urmă am zidit hambarul acela. Pesemne-că atunci s-au întâmplat toate... Trebuie'să slobozim şarpele cât mai iute !
Chemară de grabă un dulgher care locuia prin vecini şi-i porunciră să dea şindrila jos. Iar sub şindrilă găsiră " şarpele : uscăţiv şi albit cu totul, ele parcâ-şi lepădase solzii.
- Iată pricina bolii ! spuse unchiaşul.
Puseră şarpele într-un coş, cu multă băgare de seamă, îl coborâră de pe acoperiş, îl duseră pe malul unui pârâu şi începură să-i dea apă şi mâncare. Iar când se înzdră-veni, îi dădură drumul să plece.
Pe de altă parte, copila se tămâduia văzând cu ochii, iar în scurtă vreme fu la fel de sănătoasă şi vioaie ca mai înainte. Nespus de fericit, bogătaşul îi dărui bătrânului o pungă cu trei sute de rioo.1 ,
Moşul se întoarse acasă, îşi cumpără haine noi, iar după un timp începu să călătorească prin lume. Odată', pe când poposise la umbra unui copac rămuros, chiar la marginea drumului, văzu venind în zbor doi corbi. Unul
Veche unitate monetară japoneză.
32
venea dinspre apus, celălalt dinspre răsărit. Se aşezară ei pe-o creangă şi începură să grăiască :
- Tare e plicticos să trăieşti mereu într-unul şi acelaşi oraş. Prea puţine noutăţi auzi, se văicări primul corb. Trebuie să mai zbori şi prin alte ţinuturi.
- Adevărat, răspunse al doilea corb. Dar iată că în oraşul unde vieţuiesc eu s-a întâmplat nu demult ceva nemaipomenit. Un bogătaş s-a îmbolnăvit rău, iar acum trage să moară. Şi din ce cauză crezi că pătimeşte ? Cu vreo şase ani în urmă, s-a apucat să clădească un adaus la casă, nişte odăi de oas'peţi. Ca. să cureţe locul pentru ele. a dat poruncă să fie tăiat un arbore bătrân de camfor, care creştea acoâo. Ciotul copacului a rămas sub streaşină şi apa de ploaie de pe acoperiş se scurge pe el. Rădăcinile lui nu s-au uscat şi cât mai au viaţă în ele dau întruna lăstari noi. Dar pe măsură ce ele cresc, stăpânul le taie. Sărmanul arbore nici de trăit nu trăieşte, nici de murit nu moare. Ii trec prin minte tot felul de gânduri negre, iar din pricina acestor gânduri pe stăpân l-a lovit o boală grea. în fiecare noapte din pădurile munţilor coboară o mulţime de copaci să-şi vadă prietenul nefericit. Arborele de camfor li se plânge plin de amărăciune, dar ei nu-l pot ajuta cu nimic. Mai bine l-ar fi lăsat să crească în voie sau să-l fi scos cu totul din rădăcini, să se usuce odată şi să nu se mai chinuiască atât.
Auzind povestea corbului, moşneagul porni către ţinutul depărtat unde se afla casa bogătaşului bolnav. De cum sosi, începu să strige la poartă :
- A venit ghicitorul ! Ghicitorul ! Oamenii din casă dădură fuga :
- Vino înăuntru, ghicitorule. Te pofteşte stăpânul.
Unchiaşul intră, minunându-se de odăile atât de frumoase, cum nu mai văzuse vreodată. După ce se satură de privit, întrebă :
- Ce vreţi să vă ghicesc ?
- Stăpânul acestei case boleşte de multă vreme. Am chemat o mulţime de vraci şi descântători, 'dar toate străduinţele lor s-au arătat fără folos.
- Alungaţi neliniştea, le spuse bătrânul cu glas solemn. Eu am să descopăr pricina bolii şi-l voi tămădui într-o clipă. Pentru mine e un lucru nespus de uşor. Moşul începu apoi să bolborosească descântecul lui : „Plici, pleosc, târâtoare, pleosc ! Prin munţi se târăşte şerpeşte, Pe douăzeci de ri se lungeşte... -Plici, pleosc, târâtoare, pleosc !"
Apoi spuse : - Cu şase ani în urmă aţi zidit aici nişte acareturi frumoase, drept adaus la casă.
- O, înţeleptule, de unde ştii ce-am făcut noi acum şase ani ? îl întrebară miraţi cei ai casei.
- Darul meu de ghicitor mi-a dezvăluit aceasta. Lă-saţi-mă să înnoptez în odăile acelea, iar mâine veţi afla pricina bolii stăpânului vostru, care se va tămădui pe dată.
Îl duseră pe bătrân în odăile cele frumoase. Vraciul le porunci apoi :
- Nu care cumva să intraţi la mine până nu vă chem ! Se făcu noapte, dar moşul nici gând să se culce, îşi puse cuşma pe cap şi începu să asculte. Pe la miezul nopţii ceva foşni sub fereastră şi deodată se auzi un glas :
- Hei, copacule de camfor, răspunde ! Cum îţi mai merge cu sănătatea ?
Drept răspuns, se auzi o voce stinsă şi tânguitoare, iscată ca de sub pământ :
- Cine vorbeşte acolo ? Nu cumva e criptomerul din Muntele criptomerilor ? Iţi mulţumesc, prietene, că vii la mine în fiecare noapte, să mă cercetezi. Află că un singur gând mă chinuie : cum să fac să mor mai repede. Insă moartea nu vrea să vină şi suferinţele mele nu mai au capăt.
Criptomerul căută să-şi liniştească prietenul :
- Ce vorbe-s astea ? Alungă întristarea şi vino-ţi în fire.
Vorbiră ei astfel o vreme, apoi se despărţiră. Dar nu trecu nici un ceas şi iar se auzi un foşnet sub fereastră, iar glasul cuiva întrebă :
- Hei, copacule de camfor, cum îţi mai merge ?
- Cine grăieşte cu mine ? Nu cumva eşti tu, pinul din Muntele pinilor ?
- Da, eu sunt.
- Ai venit atât de departe... Îţi mulţumesc, prietene.
- Lasă mulţumirile. Am plecat să mă mai dezmorţesc oleacă şi iată, m-am abătut şi pe la tine. Nu mai fi supărat, în curând va veni primăvara şi te vei tămădui, sunt încredinţat de asta. Nu-ţi pierde nădejdea.
Din nou se auziră foşnete. Pinul se îndepărtase. Moşul, datorită căciulii sale năzdrăvane, auzise toate acestea şi se gândea bucuros : „Ei, de s-ar face ziuă mai repede !"
De cum sosi dimineaţa, bătrânul se duse la bolnav. Se aşeză la căpătâiul lui şi începu să murmure descântecul :
„Plici, pleosc, târâtoare, pleosc !..."
După aceea povesti ce auzise peste noapte.
- Nenorocirea altuia, iată pricina bolii tale, îi spuse bogătaşurui. Căci nu numai arborele de camfor suferă amarnic, ci toţi arborii de pe munţii din preajmă sunt mâhniţi pentru soarta prietenului lor. Trebuie să dezgropăm cât mai repede rădăcina arborelui de camfor. Numai atunci bolnavul se va tămădui.
Scoaseră grabnic din pământ ciotul copacului, îl puseră în grădină cu grijă, ca să nu-i frângă rădăcinile, îl udară şi îl împodobiră ca pe un adevărat zeu. Stăpânul se înzdrăveni pe dată. Boala fusese alungată tot atât de uşor cum cade frunza uscată din copac.
Neamurile bogătaşului nu mai ştiau cum să-i mulţumească bătrânului. Acesta primi din nou în dar o pungă cu trei sute de rioo şi se întoarse acasă.
De-atunci, moşneagul încetă să se mai prefacă ghicitor, îşi cumpără o livadă frumoasă în care, drept recunoştinţă faţă de el, se strămutară cei mai frumoşi arbori din ţinut. Înfloreau în toate primăverile cu flori nemaivăzute. Şi toate jivinele şi păsările din pădure se împrieteniră cu unchiaşul, fiindcă acesta le înţelegea şi le iubea.
.......................
Conform credinţei populare japoneze, gândurile rele pot <ăpă!a forţa unei vrăji, priciriuind Ofensatorului o boală vr&vă, chiar fără ştirea sau dorinţa ofensatului.