Cândva, pe insula Miako, trăia un tânăr pescar, pe nume Masaria. Să tot fi avut vreo douăzeci de ani, nu mai mult.
Odată, într-o seară cu lună plină, se duse la ţărmul mării să prindă peşte. Deodată, undiţa din mâna lui se îndoi, gata-gata să se rupă.
- Aha, se vede că am prins unul zdravăn !
Masaria îşi încorda puterile şi trase din apă un peşte uriaş. De la cap la coadă măsura pe puţin trei Şiaku. Plin de bucurie, voi să-l scoată din cârlig, dar deodată nu-şi mai simţi mâinile, ca şi cum i se făcuseră de lemn sau i ie retezase cineva, îndată căzu la pământ, pierzându-şi cunoştinţa.
Când îşi veni în fire, ia pestele de unde nu-i. În faţa lui se ivise însă o fată nemaipomenit de frumoasă.
- M-a apucat noaptea pe drum, spuse ea cu glas limpede şi curat ca un clopoţel de argint, îngăduie să petrec o noapte în bordeiul tău.
- Dar eu trăiesc într-un sălaş strimt şi sărăcăcios, nici n-ai să te poţi odihni ca lumea.
- Totuna mi-e, răspunse fata. Vreau doar să mă adăpostesc de ploaie şi de frigul nopţii. Găzduieşte-mă o noapte, rogu-te.
Masaria o călăuzi pe fată la coliba lui, iar inima i se zbătea puternic în piept, căci în viaţa l ai nu mai^ văzuse asemenea frumuseţe.
Petrecură împreună noaptea, iar a doua zi dimineaţa, când pescarul deschise ochii, frumoasa pierise ca luată de vânt.
Mult timp nu putu s-o uite tânărul pescar, în fiecare seară se ducea la malul mării, dar ea nu se mai arătă.
Într-o dimineaţă, Masaria aruncase năvodul în apă şi aştepta liniştit peştele. Deodată, ce-i văzură ochii ! Pe valuri se clătina^ o bărcuţă cioplită dintr-un trunchi de copac, iar în ea se aflau doi băieţandri kappa 1. Aveau "trupul acoperit cu solzi, iar ochii bulbucaţi, ca la peştii cei mari.
- Tată ! Bine te-am găsit, tăicuţule drag ! strigară ei, apropiindu^se.
Grozav se mai miră Masaria :
- De ce-mi ziceţi astfel ? Ce fel de tată vă sunt eu ? Doar voi sunteţi kappa, fiii apelor !
- De ce te lepezi de noi ? Oare acum doi, trei ani, n-ai cunoscut-o pe măicuţa noastră ? îl întrebară ei cu o îndrăzneală nefirească vârstei lor. De pe urma acelei nopţi am venit noi pe lume. Suntem fraţi gemeni.
- Dacă-i aşa, atunci sunteţi cu adevărat copiii mei. Dar unde se află mama voastră ?
- Pe fundul mării, în palatul stăpânitorului dragonilor.
- Aşa să fie oare ?
- Crede-ne, tată. Ea ne-a trimis după tine.
Auzind una ca asta, Masaria nu mai stătu pe gânduri. Îşi îmbrăţişa copiii şi se cufundă împreună cu ei în
* Kappa - fiinţă fantastică, duh al apei în mitologia niponă. Conform credinţei populare, este scund, acoperit cu solzi, arc ochii bulbucaţi, iar între degete membrane. Pe cap are o coroniţă de păr, iar la mijlocul acesteia o gropiţă umplută cu apă. Dacă apa se varsă când el se află pe uscat, kappa îşi pierde forţa. În vechime, înecurile oamenilor şi animalelor erau atribuite capriciilor rele ale acestor duhuri ale apei.
.'**
valuri. Cât ai clipi, ajunseră dinaintea porţilor palatului de sub ape.
- Mamă, mamă, l-am adus pe tata ! strigară băieţii.' Porţile de coral roşu ale palatului se deschiseră vuind.
În sunetele unei muzici line, înconjurată de o ceată de slujitoare frumoase şi înveşmântată în straie strălucitoare, îi ieşi în cale însăşi prinţesa Otohime, fiica stăpânitorului dragonilor.
- Bine-ai venit ! îi spuse. Te aştept demult...
Otohime luă mâna lui Masaria în muia ei asemănătoare cu un peşte alb şi îl călăuzi prin palat. Toate cămările erau pline cu podoabe de coral roşu, negru, alb şi azuriu. prin pereţii de cleştar străveziu se vedeau plutind peşti pestriţi ; nemaivăzute vietăţi de apă priveau la ei.
- De mult voiam să mă întâlnesc cu tine, spuse' Otohime. Din iubirea noastră s-au născut doi fii. Rămâi cu noi în palatul acesta. Vom trăi nedespărţiţi pentru totdeauna.
Masaria privea în jur fermecat şi nu putea să scoată o vorbă. Otohime îl duse în sala de ospeţe, unde se afla pregătită o masă îmbelşugată, cu bucate de soi. Slujitorii-peşti turnau vin în cupe.
Samisene, kotouri1, flaute şi tobe începură să cânte cu foc. Mesenii se apucară să dănţuiască plini de voioşie. Ici vedeai bălăbănindu-se un crab, dincolo o caracatiţă se schimonosea în fel şi chip. Masaria se minuna şi râdea cu lacrimi.
Trecură astfel cinci zile. Dar veşnica sărbătoare începu să nu-l mai bucure pe tânărul pescar. I se făcuse deodată dor de pământ, de oameni... Copiii băgară de seamă că tatăl lor are chipul posomorit/ că umblă mereu abătut şi-l întrebară :
- Nu te simţi bine la noi, tată ? Ni se pare nouă că ai vrea să te întorci pe pământ...
Masaria rămase uimit :
- Nu degeaba se spune despre copii că au darul ghicitului ! Greu îmi este aici, pe fundul mării... Ajutaţi-mă să mă întorc în lumea mea.
- Dar mama ce-are să zică ?
- O voi ruga eu însumi să-mi îngăduie să plec.
- Da, e mai bine să-i spui tot ce ai pe inimă. Dar fii cu luare-aminte : la despărţire, ea va voi să-ţi dăruiască ceva, drept amintire. Tu să nu-i ceri alt lucru decât micul ulcior albastru. Aceasta e comoara cea mai de preţ din palat, îi destăinui unul dintre băieţi, călăuzindu-l apoi la Otohime.
- Am aflat totul de la copiii noştri, spuse Otohime. Aşadar vrei cu orice chip să te întorci pe pământ ?
- N-am încotro. Mă obişnuisem să trudesc în fiecare zi. Stând aşa, de pomană şi fără griji, am început să mă simt stingher, mă roade tristeţea. Eu sunt făptură pământeană şi trebuie să mă întorc pe pământ.
- Dacă-i aşa, atunci ce să mai lungim vorba. Du-te sănătos. Dar la plecare vreau să-ţi dăruiesc ceva. Alege orice îţi va plăcea din tot ce vezi în jurul tău.
- Bine, atunci dă-mi acest mic ulcior siniliu. Otohime se încruntă, dar apoi zâmbi :
- Acest ulcior e o comoară nepreţuită. Dar pentru tine, dragul meu Masaria, fac orice jertfă, nu-mi pare rău de nimic. Al tău să fie ulciorul şi să-ţi amintească de mine totdeauna.
Şi zicând acestea, îi dădu ulciorul albastru.
Tânărul pescar îşi luă rămas bun de la soţie, îşi îmbrăţişa feciorii şi într-o clipă se pomeni iarăşi pe ţărmul insulei Miako. Porni către satul lui, dar când ajunse acolo, ce să vadă ! Cât de mult se sahimbase totul... Părea o aşezare străină. Dacă n-ar fi fost munţii şi râul, n-ar mai fi recunoscut nici măcar locurile. Masaria îşi căută coliba, dar nu mai rămăsese nici urmă din ea. Acolo unde fusese casa lui, creşteau acum lanuri înalte.
Mai să nu-şi creadă ochilor tânărul pescar. Oare nu cumva totul fusese un vis ? Deodată văzu venind pe drum un bătrân încărunţit şi gârbov, care mergea sprijinit într-un toiag, îl opri şi-l întrebă :
- Eu sunt pescar de pe-aici şi mă numesc Masaria. Am petrecut cinci zile în palatul stăpânitorului dragonilor şi iată, acum, la întoarcere, nu-mi mai recunosc satul. Cum de s-a schimbat totul atât de mult ?
- Masaria, spui ? într-adevăr, a fost un pescar cu numele ăsta printre noi. Numai că au trecut cincizeci de ani de când a plecat pe mare şi nu s-a mai întors. Dar tu nu cumva eşti vreo stafie ? Piei, arătare !
Şi bătrânul ridică toiagul apărându-se de Masaria.
„Ciudată întâmplare !" îşi spuse Masaria şi pomi potic-nindu-se, cu paşi nesiguri, către vechea baltă de la marginea satului. Dar aplecându-se peste luciul apei nu mai văzu chipul unui tânăr de douăzeci de ani... Din oglinda bălţii îl privea un moşneag încărunţit, plin de zbârcituri, aidoma cu cel pe care-l întâlnise.
-- Vai mie, ce nenorocit sunt ! Doar cinci zile am petrecut în palatul stăpânitorului dragonilor, dar și pe pământ, în acest timp, s-au scurs cincizeci de ani ! Mi-ara irosit tinereţea...
Desnădăjduit şi furios, Masaria zgâlţâi micul ulcior azuriu. Ceva plescăi înăuntru. Scoase capacul şi din ulcior se răspândi un miros puternic de vin vechi.
- Aha, trebuie să fie un vin de soi, tare şi înmiresmat. De necaz am să-l beau pe tot !
Duse ulciorul la buze, răsturnându-l cu fundul în sus şi sorbi băutura pe nerăsuflate. Vinul i se strecură în trup ca o undă fierbinte, îşi pipăi obrazul cu mâinile : faţa îi devenise iarăşi netedă, ca odinioară.
Masaria se privi în oglinda bălţii şi tresări de bucurie :
- ATO din nou douăzeci de ani ! Va să zică, iată de ce mi-au spus copiii că acest ulcior e o comoară nepreţuită... Păcat însă că am băut totul dintr-o dată.
Clătină ulciorul, dar înăuntru vinul gâlgâia din nou.
- Ia te uită, minune după minune ! înseamnă că poţi să bei din el cât pofteşti, vinul ăsta nu seacă niciodată, ca apa dintr-un izvor.
Mai să-şi piardă firea de atâta fericire, „înseamnă că le voi fi oamenilor de mare ajutor, îşi zise. Vinul o să ajungă pentru toţi."
Începu să cutreiere insula şi pretutindeni le povestea oamenilor păţaniile sale. Bătrânii sorbeau din vinul acela şi întinereau pe dată. Bolnavii gustau din el şi se lecuiau. Vestea acestor minuni se răspândi repede în toate insulele din preajmă. Oamenii veneau fără încetare la casa lui Masaria, care singur, care sprijinit, care purtat pe sus.
Dar adevărată e zicala care spune : între bucurie şi tristeţe e un perete subţire de tot.
Odată, la Masaria veniseră de trei ori mai mulţi oameni ca de obicei. După o vreme el se culcă să doarmă, eăci era frânt de osteneală. Dar abia aţipise, că în poartă răsunară bătăi atât de puternice, de parcă ee-i de-afară voiau s-o facă ţăndări :
- Hei, Masaria, deschide ! Dintr-o insulă depărtată am adus cu barca un om bolnav. Abia mai răsuflă. Dă-i să bea din vinul tău tămăduitor. Hai, deschide poarta mai repede, că moare ! Dacă nu deschizi de bună voie. să ştii c-o spargem !
Masaria se sculă din pat frecându-se la ochi :
- Ce-i gălăgia asta ? ! Auzi obrăznicie ! Eu îi dau să bea oricui îmi cere din vinul vrăjit adus de la palatul stăpânitorului dragonilor şi nu cer nici o plată pentru asta. Iar voi, în loc să-mi fiţi recunoscători, daţi năvală în casa mea la miezul nopţii şi nu mă lăsaţi să mă odihnesc. Frumos mă mai răsplătiţi pentru bunătatea mea ! Cu ce m-am ales eu în afară de osteneală şi necazuri ? Din cauza acestui ulcior blestemat n-am linişte nici ziua nici noaptea. Lua-l-ar naiba !
De cum rosti aceste vorbe, ulciorul se sparse în două, Cioburile se prefăcură în două lebede albe şi porniră în zbor către mare. Ţipând ca ieşit din minţi, Masaria se repezi după ele să le prindă. Insă lebedele care străluceau în lumina lunii pieriră fâlfâind din aripile lor albe.
În aceeaşi clipă Masaria se schimbă iarăşi într-un moşneag gârbovit. Şi toţi oamenii cărora vinul vrăjit le dăruise tinereţea deveniră din nou bătrâni. Bolnavii tămăduiţi cu vinul din ulcior muriră pe dată.
Iată ce s-a întâmplat în vremurile de odinioară.
..................
1 Şiaku - unitate de măsură japoneză, egală cu 30,30, cita.,.
1 Samisen - instrument de tipul ghitarei, având un gât lung şi trei coarde. Corpul instrumentului era căptuşit cu piele de şarpe. Citera-fcoto - un instrument muzical vechi, pe care se cânta prin ciupirea strunelor. Fetele din lumea aristocratică erau obligate să înveţe a cânta la koto. Corzile (de cele mai multe ori treisprezece la număr) erau'fixate pe un rezonator lung.