Capitolul I
Curiozitatea fiind unul din păcatele cele mai mărunte ale lui John Morlay, nu se putu împiedica, în dimineaţa aceea, să se oprească în faţa proprietăţii Little Lodge, spre a fi martorul febrilelor lucrări ce se desfăşurau acolo. Aruncă o privire interesată prin poarta destul de larg deschisă ca să-i îngăduie să vadă în toată voia grădina şi casa, însă mult prea strâmtă pentru hamalii care, scoţând înjurături sonore, încercau să introducă prin ea un vast dulap rustic.
Spectacolul care se oferea privirilor curiosului observator nu era, totuşi, deloc senzaţional. În spatele grilajului se întindea o peluză tunsă, la dreapta ceva ce aducea a bazin cu nuferi şi, în fund, un pavilion cu dimensiuni mai mult decât reduse.
Era o vilă în stil pseudo-Queen-Ann, însă aşa de mică încât părea construită de vreun magnat al finanţelor pentru o fetiţă răzgâiată care şi-ar fi pus în gând să aibă o casă de păpuşi adevărată. Zidurile erau zugrăvite în roşu, deasupra uşilor erau felinare de tuci, iar la ferestrele strâmte atârnau perdele înflorate.
Situată departe de lume, Little Lodge nu risca să fie descoperită decât de exploratori care, precum John Morlay, preferau potecile de scurtătură pline de mister, marilor şosele zgomotoase, mirosind a gudron. La drept vorbind, drumul care ducea la Little Lodge de-abia dacă merita acest nume, deoarece era o cărare de fundătură, ramificaţie modestă a unui drum puţin frecventat, alee melancolică ce nu ducea nicăieri, cum se mai găsesc şi altele în împrejurimile Ascot-ului.
Era cât se poate de evident că un nou proprietar îşi transporta penaţii[1] la Little Lodge. John Morlay se luă după hamalii care, încărcaţi cu povara lor, înaintau cu poticneli pe aleea acoperită recent cu pietriş. Bazinul cu nuferi era plin cu o apă ridicol de limpede şi de transparentă. Un grădinar, ocupat cu manevrarea unei maşini de tuns iarba, se opri la vederea vizitatorului, îşi trecu mâna pe frunte şi îl salută pe John Morlay cu acel amestec de respect şi nepăsare pe care-l adoptă servitorii ce nu-şi cunosc încă stăpânii, faţă de orice străin susceptibil de a fi unul dintre aceştia dar cărora, mai pe urmă, li se poate tot atât de bine întâmpla să nu mai fie numiţi nici măcar „domnule”.
— Erau şapte milioane de mormoloci în bazinul ăsta, zise el într-o doară.
Această declaraţie extravagantă nu păru să-l stingherească deloc pe John Morlay.
— Eu n-am numărat decât şase milioane, răspunse el, la ţanc. Dar, dacă vrei, o facem pe jumătate. Să zicem că erau şase milioane şi jumătate şi s-o lăsăm baltă.
— Când am venit aici, iarba era atât de înaltă, reluă grădinarul, în timp ce mâna lui schiţă o vagă mişcare între genunchi şi talie.
— Doar atât? se minună John Morlay. Când mă plimb prin grădina mea, iarba mă gâdilă la gât. Dar, ia spune, cine-s oamenii ăştia? Chiriaşi noi?
— Nu, zise grădinarul, întorcând capul către casă. Nu sunt chiriaşi, ci noii proprietari. Au cumpărat casa de la bătrâna Lady Culson, ştiţi, aceea care purta totdeauna pălării verzi pentru cursele de la Ascot…
— Nu ştiu, răspunse, fără să se ruşineze, John Morlay. Trebuie că avea o colecţie faimoasă de pălării din acelea verzi…
— Acuma e a unei contese…
— Cine? Colecţia de pălării verzi? Ah! iartă-mă, vrei, desigur, să spui de casă.
— E tinerică de tot, contesa, reluă grădinarul. Încă n-am văzut-o dar se pare că soseşte de la pension. Îi vine aici o cameristă, o bucătăreasă şi o femeie cu ziua. Cât despre mine, eu sunt extranumerar…
— Ah! făcu John.
— Am fost angajat pentru două zile pe săptămână. Ca şi cum ai putea să dai de capăt la toată treaba asta, venind două zile pe săptămână, zise el cu un aer dezolat. Ca să faci niţică ordine în harababura asta, ai avea de lucru de dimineaţă până seara, în toate zilele săptămânii. N-am nici măcar seră… Aşa că la iarnă vor trebui dezgrădinate toate…
— Toate, ce?
— Florile, ce naiba!
John Morlay aruncă o privire în jur:
— Care flori?
Grădinarul trase cu putere aer în piept, apoi recită o litanie de nume de soiul celor ce se găsesc în dicţionarele de specialitate sau în cataloagele negustorilor de seminţe. Când termină, îşi pierduse răsuflarea. John Morlay emise atunci modesta pretenţie de a completa această listă cu mixandre.
Grădinarul îi aruncă o privire dispreţuitoare şi se întoarse în tăcere la maşina de tuns iarbă, cu aerul cuiva ce nu-şi întrerupsese treaba decât ca să-şi sufle nasul.
Vizitatorul se îndreptă spre casă şi aruncă o privire prin uşa deschisă. Din vestibul se răspândea un miros de zugrăveală proaspătă, amănunt ce justifica pe deplin prezenţa, înăuntru, a unui lucrător în salopetă albă şi înarmat cu o pensulă.
John Morlay începu să dea ocol casei, cu mersul lui de plimbăreţ înveterat. Hotărât lucru, acest castel liliputan îl fermeca. Prin urmare, între zidurile lui tocmai se instala o contesă. O contesă… John Morlay trecu mental în revistă toate nobilele doamne deţinătoare ale acestui titlu pe care le cunoştea personal sau din auzite.
Dintr-o dată îşi dădu seama că nu era singurul vizitator în acea grădină. Celălalt intrus era un bărbat înalt, robust, hirsut, îmbrăcat sărăcăcios şi cu un aspect mai degrabă respingător. Se oprise la câţiva paşi de poartă, ca unul care se aştepta să fie poftit afară dintr-o clipă în alta, şi contempla casa. Şi el îl văzuse pe John şi se îndreptă către acesta cu un mers nesigur.
— Se poate găsi de lucru pe aici, patroane? întrebă el.
Vocea era răguşită, cu intonaţii grosolane. John Morlay îl examină cu curiozitate. Purta, de-a curmezişul pieptului, peste vesta jerpelită, o desagă soldăţească; pantofii, aparent prea mari, erau găuriţi, iar pantalonul subţiat cu totul la genunchi. Prin cămaşa desfăcută se întrevedea un piept bronzat. Dintr-o ochire, John Morlay constată că acel costum nu fusese, cu siguranţă, uzat de purtătorul lui actual.
— Regret, zise el fără să clipească. N-am de lucru pentru dumneata, prietene. De câtă vreme ai ieşit?… Omul ridică spre interlocutorul său o privire năucă.
— Hai?
— Te întreb de cât timp eşti în libertate?
Omul întoarse capul şi-şi plimbă privirile pe casă, peste grădină, în văzduh chiar, însă evitând cu grijă să le întâlnească pe ale lui John Morlay.
[1] Zeii ocrotitori ai casei la etrusci şi la romani; la figurat cămin, casă
