TREI BARBAŢI ÎN CORDOVA
În cafeneaua la „Gran Capitan” în Cordova, şedea, la o masă de marmură, un bărbat, care părea că dispune de mult timp liber. Domnul acela era de statură înaltă şi purta o barbă îngrijită. Cu ochii săi cenuşii şi serioşi cerceta toată strada în mod distrat, fără să arate un interes special. Din când în când sorbea din cafeaua ce avea pe masă.
Era îmbrăcat în haine negre conform uzului în Spania. Cravata, neagră şi ea, era confecţionată din mătase fină. Pantalonii, impecabil croiţi, erau ţinuţi întinşi cu cordoane de piele, care treceau sub ghetele ascuţite la vârf. Felul acesta de a purta pantalonii, se obişnuia de către unii cavaleri.
Îmbrăcămintea aceasta, cam stranie pentru noi, era portul obişnuit în Cordova. Domnul acela putea foarte bine să fie spaniol, căci în sudul Spaniei se găsesc destui oameni cu ochi cenuşii, proveniţi din căsătoria irlandezilor veseli, care veniseră pe timpuri cu trupele de ocupaţie ale lui Wellington, cu fetele arzătoare din Estremadura.
Bărbatul acela singuratic vorbea o spaniolă impecabilă, şi anume dialectul andaluz. Chiar şi modul cum trata pe cerşetorul care, apropiindu-se de el pentru a-i cere de pomană, milogindu-se plângător şi întinzând o mână schilodită, arăta că se trage din sudul ţării.
— În numele Fecioarei, a Sfinţilor şi Atot-Puternicului Dumnezeu, vă implor, senor, daţi-mi zece centime.
Domnul de la masă îşi îndreptă privirea spre mâna schiloadă.
— Dumnezeu îţi va ajuta! — îi zise el în limba arabă, aşa cum ea se vorbeşte în Maroc.
— Dacă Cerul îmi va dărui o sută de ani de viaţă, nu voi înceta să mă rog pentru binele dv.
Domnul îşi îndreptă acum privirea spre figura cerşetorului.
Acesta era de statură mijlocie. Faţa sa avea trăsături bine definite. Avea capul înfăşurat într-un pansament mare, care-i acoperea şi un ochi. Pe lângă aparenţa asta dezgustătoare, mai era şi paralizat la picioare. În mâinile-i murdare ţinea un baston.
— Senor şi Excelenţă, zece centime mă pot scăpa de chinurile îngrozitoare ale foamei, care mă mistuie. N-o să puteţi dormi la noapte, gândindu-vă la nenorocitul de cerşetor, care se zvârcoleşte de foame în culcuşul său!
— Du-te cu Dumnezeu!
— Oh, Înălţime, pe Copilaşul sfânt, care se odihneşte în poalele mamei sale, pe toţi sfinţii (îşi făcu cruce) şi pe sângele făcător de minuni al martirilor, vă implor, nu mă lăsaţi să mor de foame pe drum, când ştiţi că zece centime, care nu înseamnă nimic pentru dv., îmi pot umple stomacul cu mâncare.
Domnul de la masă nu se lăsă înduplecat, ci îşi bău liniştit mai departe cafeaua.
— Du-te cu Dumnezeu!
Bătrânul mai ezită încă. Se uită mai întâi în susul şi în josul străzii însorite, apoi îşi aruncă o privire în local. în capătul celălalt al cafenelei, şedea la o masă un chelner, răsfoind un ziar.
— Îl cunoşti pe Dr. Essley?
Întrebarea fusese pusă într-o englezească curată.
Celălalt ridică capul.
— Nu. De ce? — răspunsul fu dat tot în limba engleză.
— Caută de-i fă cunoştinţa. E un om foarte interesant.
Cerşetorul nu mai spuse nimic, ci se târî mai de parte.
Cavalerul de la masă se uită plin de curiozitate, cum cerşetorul se îndrepta spre cafeneaua vecină. Bătu apoi din palme.
Chelnerul, care adormise între timp, se trezi din somn şi se apropie leneş de masă. Primi plata şi bacşişul obişnuit, şi aştepta plecarea vizitatorului.
Deşi cerul era fără urmă de nori şi soarele strălucea, era totuşi încă răcoare, în zilele acelea ante- mergătoare primăverii.
Domnul se sculă de pe scaun şi se arăta acum în toată splendoarea sa — măsura peste şase picioare. Apucă un vârf al mantilei, îl aruncă uşor peste umăr şi o porni agale după cerşetor.
Drumul îl ducea prin străzi înguste. Casele erau atât de aproape una de alta, că pe ambele părţi vedeai adâncituri în ziduri, făcute de roţile căruţelor.
Pe cerşetor îl ajunse în Calle Paraiso. Trecu pe lângă el şi o luă pe una din străzile care duceau la biserica San Fernando; merse încet mai departe şi se îndreptă apoi spre Carrera de Puente. Ajunse curând în umbra catedralei, care fusese pe vremuri o moschee şi servea acum atât cultului lui Isus, ca şi al lui Alah. Aici stătu o clipă la îndoială. Nu ştia încotro să o ia. Se îndreptă apoi spre podul „Calahora”, care exista încă de pe timpul Maurilor. Ajungând la mijlocul podului, se opri şi se rezemă de balustradă, uitându-se la jocul apelor tulburi şi umflate ale Guadalquivirului.
Pe ascuns însă, observa cum cerşetorul venea spre el. Apropierea dură cam mult timp, deoarece cerşetorul şchiopăta. Îl ajunse în fine şi-i întinse pălăria. Atitudinea cerşetorului era aceea a unui adevărat cerşetor. Vocea însă era a unui englez din pătura cultă.
— Manfred — spuse el cu un ton serios, — trebuie să faci cunoştinţa acestui dr. Essley. Te rog dintr-un anumit motiv.
— Ce e el?
Cerşetorul surâse.
— În primul rând trebuie să mă bazez pe memorie. Biblioteca din locuinţa mea sărăcăcioasă, e cam restrânsă. Îmi amintesc foarte vag că e un medic dintr-un cartier mărginaş al Londrei. Pare să fie un om capabil.
— Şi ce face aici?
Gonsalez, care se ascundea sub masca cerşetorului, surâse din nou.
— Aici în Cordova trăieşte un dr. Cajalos. Acolo, prin împrejurimile nobile ale „Paseo del Gran Capitan” unde, probabil, locuieşti tu, nu se aud şuşuielile plebei din Cordova. Aici — şi arătă casele dărăpănate şi murdare de la capul podului — în „Campo da Verdad”, unde se trăieşte cu doi pesetas pe săptămână, şi încă mulţumitor, aici dr. Cajalos este cunoscut şi stimat de toţi. Dr. Cajalos e un om ciudat, care face minuni cu arta lui, despre care filozofia ta nu are habar. El face pe orbi să vadă, scoate — prin forţa sa ocultă — pe vinovaţi la lumina zilei, prepară băuturi de dragoste, fără greş, descântă bube şi opreşte ivirea urmărilor bolii somnului.
— Dr. Cajalos este stimat chiar şi în cartierul „Paseo del Gran Capitan” — spuse Manfred, clipind din ochi. — L-am vizitat şi eu şi i-am cerut un sfat.
Cerşetorul rămase cam perplex.
— Eşti mai dibaci decât mi-am închipuit — spuse el cu admiraţie. — Când ai fost la el?
Manfred râse pe înfundate.
