I.
UNDE EŞTI, SCUMPUL MEU PĂrinte duhovnicesc, să îngenunchez sub epitrahilul tău şi să las inima să plângă în susurul sfintelor cetanii? Unde sunt ceasurile noastre de duhovnicie şi unde sunt cuvintele tale preaînţelepte? Am fost şcolarul tău, am primit din mâna ta ucenicia cea pentru Cristos şi am. Pornit în lume, ostaş unor convingeri uriaşe, pe care numai focul sufletului tău poate să le propage!
„Nu este durere mai mare decât să-ţi aduci aminte de vremea fericită, atunci când eşti în zile de ticăloşie” „.
Cât de înalte, cât de dragi, cât de neajunse mi se par astăzi petrecerea şi învăţătura mea în sfânta casă de creştere creştină pe care o conduci!. Am trecut eu cu adevărat prin aceşti ani de pregătire şi de înflorită primăvară?
Fusei eu cu adevărat elevul predilect şi speranţa rectorului meu? O, preacucernice părinte, pentru ce m-ai făcut să trăiesc în aceste grădini ale spiritualităţii şi ale clarităţii evanghelice fără să-mi spui categoric că dincolo de de mă aşteaptă noaptea, zbuciumul şi dezastrul?
Stau azi cu capul învelit în tristul meu suman călugăresc şi plâng frumuseţile de unde am pogorât, şi plâng ruinele subite ale visurilor mele de eroism creştin. De ce nu eşti lângă mine, să mă vezi cât sunt de abătut şi de sfărâmat! De ce nu am acum în mâinile mele mâinile tale sfinte, să răcoresc cu de obrajii mei cei ruşinaţi şi arşi! Mi-ai spus adeseori: „Copilul meu, un învăţător adevărat, când îşi formează ucenicii, prin creşterea şi prin învăţătura ce le-o dă, trebuie să se încarneze nepieritor în sufletul lor. Învăţătorul, ca sărmană persoană fizică, se veştejeşte, se depărtează sau trece în lumea mai fericită pe care o aşteptăm. Învăţătura lui însă îl hipostaziază în inima ucenicului”…
N-am uitat cuvintele tale şi le-am simţit, reale şi puternice, în mine de multe ori. Ne despărţisem; pornisem în lume ca să mă lupt şi să biruiesc în numele flamurei în care mă înveliseşi. Dar te simţeam de faţă în inima mea. Credinţa ta de apostol, devotamentul tău pentru Mântuitorul, zilnica şi prelunga mea impregnare de miresmele idealului tău te prelungeau în conştiinţa mea şi te păstrau viu şi subtil în cămările mele sufleteşti. Dar astăzi te caut şi nu te mai găsesc! Sfaturile tale sunt ca o poveste citită de demult. Viaţa pe care o revărsaseşi în mine somnolează. Disciplina şi militantismul meu creştinesc şi preoţesc sunt în dezordine.
Nu-mi mai rămân decât lacrămile şi sfântaspovedanie.
Şi lacrămile mele curg zadarnic, iar duhovnicul meu iubit şi sfânt e departe de mine! Am alergat la chilia ta, fără întârziere, după ce mi-am dat seama că toată construcţia pastorală ridicată de mine în eâţiva ani s-a prăbuşit în capul meu. Nenorocul s-a ţinut de mine până la pragul tău, până la uşa ta, pe care am găsit-o închisă. Ai plecat la Ierusalim şi te vei înapoia de-abia la primăvară!
O, părinte duhovnice, cât mi-ai fi trebuit în aceste ceasuri grele ale sufletului meu! Cum ţi-aş fi deschis această inimă, ticăloasă azi, nevinovată şi entuziastă altădată! Preasfântă şi mângâietoare spovedanie, întinde mie, celui rănit şi doborât,. Braţele tale părinteşti!
M-aş duce la alt doftor sufletesc – în biserica noastră sunt atâtea forţe şi atâtea nume venerate! – dar care dintre toţi ar putea să înlocuiască pe cel ce m-a născut lui Iisus Cristos şi m-a crescut lui cu laptele mântuitoarei învăţături!. Numai sub ochii părintelui meu sufletesc pot să descarc poverile ruşinii şi ale deznădejdii mele din aceste zile. Numai el trebuie să ştie silinţele, iluziile, smăcinările, biruinţa pare că deplină şi apoi crâncena bancrută pe care le-am agonisit cu talantul încredinţat mie la ieşirea mea din academia teologică!
e „Milostiveşte-te de mine, Doamne, căci la strâmtoare sunt.; căci s-au veştejit de jale ochiul meu, sufletul şi trupul meu, şi viaţa mea se iroseşte în durere, şi anii mei în suspine; din pricina ticăloşiei mele, puterea mea se dărăpănă şi oasele mele se macină” (Psalmul 31.)
În această situaţie extremă în care mă găsesc, nu-mi rămân decât două căi deschise: sau să ajung cât mai curând la ţărmul mării şi să mă urc în prima corabie menită să atingă coastele Ţării Sfinte, sau – calea a doua plină de mărăcini şi de maeeraţiile răbdării – să-mi deschid toate rănile şi să le storc pe aceste cearceafuri de hârtie albă… Să plec, să fug, să zbor!. acesta ar fi sfatul mânTuitor pe care ştiu că mi-l vei da acum ori mai târziu.
Să viu să te găsesc la picioarele Golgotei, unde te afli astăzi, şi acolo să mă zvâreolesc ca un vierme în ţărâna stropită cu sudoarea şi cu sângele Izbăvitorului! Aşa ar trebui; acesta ar fi primul ajutor pe care aş putea să mi-l dau eu însumi.
Dar unde este sănătatea sufletească, proprie să mă aşeze pe această cale înţeleaptă? Sunt incapabil să mă hotărăsc! Duşmanul meu cel nevăzut m-a dezagregat atât de înfricoşat, încât nu mă mai recunosc. Din fapta acestui duşman, „am ajuns de ocară, povară pentru vecini, pentru prieteni sperietoare; cei ce mă văd pe uliţă fug dinaintea mea. Uitat am fost, ca unul care a murit şi s-a desprins din inimi; am ajuns ca un vas dogit”…
O rază de înţeles şi de preciziune începe să răzbată în întunericul acestei înfricoşate cisterne în care zac astăzi, fără nevinovăţia lui Iosif şi fără măreţia lui Ioan Botezătorul. M-am întâlnit cu prietenul nostru comun, cu arhimandritul Chesarie, care mi-a împărtăşit planul lui de apropiată călătorie la locurile sfinte. Potrivit înţelegerii ce aveţi, vă veţi întâlni cu sfânta cetate şi veţi sălăşlui, poate, împreună. Îl fac pe părintele Chesarie solul jalnicelor mele noutăţi! Pleacă peste câteva săptămâni. Îi dau această lungă scrisoare pe care am început să ţi-o scriu şi-l fac – spre usturătoarea mea ruşine – un vestitor invers decât cei de altădată, care brăzdară mările şi ţările cu mesagiile lor de lumină şi de dezrobire sufletească.
teatru radiofonic
Doctorul taifun..........https://latimp.eu/doctorul-taifun-de-gala-galaction-teatru-radiofonic-drama-la-microfon1984/
Marturisirea de gala Galaction...........https://latimp.eu/marturisirea-de-gala-galaction-1986-teatru-la-microfon/