Viewing Single Post
AnnaE
#0

Spaimele ciumei, de care şi-a legat pentru vecie numele Vodă Caragea, înce¬puseră a se risipi. Dar cum pe alocuri semnele lăsate de năprasnica molimă mai dăinuiau încă, domnitorul slobozise poruncă straşnică agiei şi altor diri¬guitori întru păzirea bunei rînduieli să grijească de cele trebuitoare pentru a îndepărta orice urmă care ar mai aminti de groaza prin care trecuseră supuşii lui.

Cu chin cu vai, mai ales cu vai! viaţa începea a se aşeza din nou în tiparele de mai înainte şi parcă şi stăpînitorii, de la hospodarul ţării pînă la ultimul taxindar se purtau mai cu blîndeţe faţă de norodul de rînd.

Dar milosîrdia domnească n-a ţinut mult. Alte griji au venit să împovăreze gîndurile fanariotului. Prin omul lui de la Stambul, aflase de-o anume nemulţu¬mire a Sultanului, fiindcă întîrziase cu trimiterea haraciului. Ajunsese şi la urechea marelui stăpîn vestea despre boliştea care bîntuise ţara, dar – gîndea el – asta era treaba bey-ului de la Bucureşti pe care-l căftănise, dîndu-i şi rang de paşă cu două tuiuri, spre a fi ascultător şi cu osîrdie faţă de îndatoririle către Înalta Poartă. Caragea ajunse iute la convingerea că, oricum, cămaşa e mai aproape de piele decît caftanul şi oricît de mare i-ar fi fost milostenia pentru norodul aflat sub oblăduirea sa, datoria trebuia împlinită, şi cît mai degrabă. Sultanul nu ştie multe şi-odată te trezeşti cu imbrohorul care-ţi aruncă pe umăr năframa neagră de mazil...

Pe de altă parte, mai aflase Măria Sa că în părţile Olteniei un boiernaş de ţară ridica steag de răzmeriţă, dar nu putuse să-l prindă cu nimic care să-l îndrituiască a-i pune capul sub satîr. Ar fi făcut-o el dacă nu s-ar fi temut de cîţiva boieri olteni, mari în cin şi cu destulă putere a se împotrivi la nesocotirea pravilei. Încercase odată să-i ispitească dacă n-ar fi bine ca „pravila veche” să mai fie lăsată de-o parte uneori, dar nu izbutise să dobîndească încuviinţare. Şi cît era el de Vodă înţelesese că trebuie să-şi plece urechea şi la părerea lor – mai ales că fără boieri, chiverniseala către care năzuia nu se putea împlini. Aşa cum auzise că s-a mai întîmplat şi cu alţii de-au stat în jilţul domnesc înaintea lui, boierii nemulţu¬miţi l-ar vicleni la Stambul şi-ar putea să-şi piardă dom¬nia, ajungînd mai sărac de cum era cînd a venit aici; ba, pe lîngă pierderea averii pe care abia începuse a o-ncropi, îşi putea pierde şi capul, că banul e ochiul dracu¬lui şi boierii-ăi mari nu se scumpesc cînd e vorba de-un cap ca al lui, iar la Înal¬ta Poartă sînt destui dregători iubitori de aur. Dacă Sultanul l-ar mai îngădui cu trimite-rea haraciului – e aproape sigur c-ar fi neiertător, de-ar afla că-n Ţara Românească, mocneşte gînd de răzvrătire ce ameninţă să strice liniştea stator¬ni¬cită în locurile astea aducătoare de belşug în haznaua şi cămările împărăţiei.

Oricum o sucea, nu ieşea la socoteală. Hotărî ca deo¬camdată să zorească strîn¬gerea birurilor pentru împlinirea datoriei către Sultan şi pe lîngă pungile cu galbeni să mai adauge nişte peşcheşuri împărăteşti ca să-l îmbuneze şi să-l facă a nu lua în seama, trecătoarea nevolnicie a celui pus spre păzirea bunei rîn¬du¬¬ieli în Valahia.

Dar oricît de grijuliu era să nu-şi atragă mînia stăpînului, Vodă Caragea nu uita o clipă că domnia este trecă¬toare şi că trebuie să se îngrijească şi de îndes¬tu¬larea pun¬gii sale, spre a-şi asiguripsi trai lipsit de griji la vremea cînd, alungat din scaun, va fi nevoit să-şi ducă zilele în cine ştie ce ostrov al Levantului. Asta dacă are noroc; nu o dată îl cutremurase fior rece, de parcă vedea aievea şnurul de mătase al hadîmbului încolăcindu-i gîtul şi sugrumîndu-l ca pe Vodă Han¬ger¬li.

Oricum, aurul face minuni! Şi slobozi porunci să se înceapă strîngerea biru¬rilor, fără vreo îngăduinţă.

Se dezlănţui iar, mai cumplită ca pînă atunci, teroarea zapciilor şi taxin¬da¬rilor...

Dacă tîrgoveţii izbuteau să-şi împlinească angaralele, ca unii care, fie negu¬ţă¬tori, fie meşteşugari, puteau agonisi mai uşor banul, pentru ţăran, urgisirea ajunse de neîndu¬rat. Slujitorii domneşti băteau şi căzneau de ţipa fiu din maică, iar deseori, unde nu izbutea harapnicul, lovea hangerul. În afara jugului domniei ce apăsa greu grumazul ţăranului, se abătea asupră-i şi împilarea boierilor, care şi ei aveau dragoste mare pentru umplerea sipetelor.

Cînd, încolţit din toate părţile, îi ajungea cuţitul la os, ţăranul îşi lua lu¬mea-n cap, punea mîna pe secure, lovea în spoliatori şi înfunda codrul.

Adunaţi în cete, călcau conacele, se hărţuiau cu poterele, băgînd spaima în asupritori. Unii cădeau, răpuşi de plumbii vrăjmaşilor, dar ca dintr-un izvor nesecat al neamului, tare de cuget la ceas de cumpănă, se ridicau alţii care le luau locul. Sosise clipa răscrucii vremilor, cînd povaţa şi îndemnul Vladimi¬res¬cului, asemeni unor trîmbe nevăzute, chemau laolaltă inimi arzînde în focul dragostei de libertate.

 

Într-o dimineaţă de vară plină, de pe Podul Beilicului năvăli în galopul cailor o caleaşcă, pe uşile căreia o mînă dibace zugrăvise în roşu şi auriu, după moda vremii de la începutul veacului al nouăsprezecelea, herbul familiei Calafatenilor.

Încălecat pe rotaşul din dreapta, surugiul slobozea chiote ascuţite, îndem¬nînd caii la goană nebună, ştiind el şi din alte prilejuri că stăpînul, ajuns unde voia, mai devreme decît socotise, o să-i arunce drept mulţumire un sfanţ de argint, pe care o să-l spînzure pe cîteva ocale de vin şi-o ciosvîrtă de pastramă la Hanul Castrişoaiei.

Răsucindu-şi harapnicul în vînt şi troznind cu meşte¬şug la urechile cailor, surugiul îndrumă caleaşca spre porţile Casei Domneşti, care – după focul cel mare ce mistuise o bună parte din oraş, prefăcînd în scrum şi Curtea Nouă din Dealu Spirii ridicată de Alexandru Ipsilanti – se adăpostise în casele lui Costa¬che Ghica de pe Podul Mogoşoaiei. Caii se opriră poticnit, făcînd să scapere scîntei din potcoave pe lespezile de gresie cenuşie. Sărind de pe capră, cu căciu¬la-n mînă, surugiul dădu fuga şi deschise uşiţa caleştii, pe care îşi făcu loc cu greu trupul mătăhălos al ispravnicului de Romanaţi. Împotriva obiceiului, nu-şi vîrî mîna-n brîu, să scoată sfanţul aştep¬tat. Părea cuprins de-o sumbră îngri-jo¬rare. Noroc că în urma lui sări cu sprinteneală jos un tînăr plăcut la chip, care, închizînd dintr-un ochi ştrengăreşte, aruncă un ban de aur surugiului:

― Ia, mă, să mai prinzi inimă, că-i fi ostenit! Şi goleşte şi pentru mine o bolcuţă, că aci nu prea am nădejde de-aşa ceva!

― Să trăieşti, boierule! Să ai parte de noroc pe unde-ăi trece! îşi arătă mul¬ţu¬mirea omul, ploconindu-se pînă la pămînt.

Tînărul însă nu mai luă seama la urările lui, grăbit fiind să-l prindă din urmă pe ispravnic. Cu toate că era încă devreme, curtea Casei Domneşti se umpluse de lume. Se strînseseră acolo boieri, boiernaşi şi neguţători de toată mîna; nu era zi de mezat? Adunaţi în grupuri, după rang, încinseseră taifas, dornici de-a ştirici prin slujitori dacă Vodă e-n toane bune, sau prins de ste¬na¬ho¬rie după o noapte de nesomn. Fiindcă în ultima vreme nopţile zbuciumate ale fanariotului începuseră a spori.

Ispravnicul de Romanaţi înainta prin gloata din curte cu paşi apăsaţi şi capul sus, de-ai fi crezut că se duce să fie căftănit măcar vel-logofăt, dar un ochi ager şi-ar fi dat seama că inima-n el era cît un purice. Simţindu-l pe tînărul în¬so¬ţitor lîngă umăr, îi spuse încet, ca vorbele să nu-i ajungă la cei pe lîngă care treceau:

― Ai grijă, băiete! S-ar putea ca Măria Sa să-mi ceară să i te înfăţişezi. Poar¬tă-te după cum te-am povăţuit, nu-ţi mai da drumu' cum ţi-e obiceiu'!

― Adicătelea, vrei a spune că nu ştiu să-mi ţin ighemoniconu', jupîn isprav¬nice? De ce m-ai adus cu domnia-ta, dacă ţi-e teamă că te fac de ocară?!

― Colţos pînă şi-n clipele-astea! strecură dojenitor printre dinţi Calafatea¬nu.

― Să ierţi domnia ta, da' cînd nu sînt vinovat, de ce să...

― Hai, hai, nu te-aprinde! îl domoli împăciuitor boierul. Mai bine gîndeş¬te-te cum să-i potolim paraponiseala, că nu ne chema el aşa, de florile-mărului!

― Pe domnia ta, mai treacă-meargă, o fi paraponisit, da' pe mine... că eu n-am nici în clin nici în mînecă...

― Cum n-ai, mă? izbucni ispravnicul. Nu te-am pus zapciu?

― M-ai pus, păru a-şi aduce aminte abia acum de slujba lui tînărul însoţi¬tor, da' din cîte ştiu n-am prea avut timp să-i aduc nici un neajuns!

Privindu-i chipul plin de-o senină nevinovăţie, isprav¬nicul fu descumpănit o clipă şi zise mai blajin:

― Nu de dihonie avem trebuinţă-acu! Te-am luat zapciu să-mi stai de-a dreapta şi să-mi fii sprijin de nădejde. Trebuie să te înfăţişezi Măriei Sale ca un boier de neam ce te afli, nu ca un oareşicare prăpădit de slujitor!

― Mă-nchin în faţa înţelepciunii şi bunătăţii domniei tale şi făgăduiesc să nu-ţi ies din cuvînt şi să te ascult ca pe-un părinte! zise tînărul cu un aer spăşit. Prins de frământările lui, ispravnicul nu-şi dădu seama de privirea jucăuşă care-i întovărăşea vorbele şi, muindu-şi glasul, spuse cu mulţumire:

― Aşa te vreau, băiatule, mai ales că, după cum bine ziseşi, o să-ţi şi fiu părin¬te. Dacă mă asculţi, o să le meargă bine şi copiilor copiilor tăi pînă la al noulea neam! Să trecem noi şi hopu-ăsta şi...

Dar nu-şi duse gîndul pînă la capăt, fiindcă în clipa aceea, în pridvorul Casei Domneşti ieşiră opt icioglani în haine strălucitoare, care strigară într-un glas, cum făceau în fiecare dimineaţă: „S-a trezit Măria Sa! O zi bună şi viaţă lungă-i dorim! Trăiască Măria Sa!” şi fără alte vorbe se întoarseră şi intrară în casă. În urma lor, din piepturile celor adunaţi în curte izbucniră urări învăl¬m㬬şite: „Trăiască Măria Sa! Sănătate-i dorim! De viaţă lungă şi belşug să aibă parte!” Boierii uitaseră a-şi mai ţine ighemoniconul şi strigau slugarnic, în de¬văl¬măşie cu neguţătorii şi simbriaşii curţii, de să-şi spargă bojocii.

„Firitiseală plină de josnică umilinţă!” îşi zise tînă¬rul, urmărind cu un surîs jumătate dispreţuitor, jumătate înveselit chipurile aprinse de-atîta zel. Trase cu coada ochiului la ispravnic, căruia i se scutura işlicul în cap de strădanie, în¬to¬vă¬răşindu-se cu ceilalţi. Căscă şi el gura, făcîndu-se că ia parte la înflăcărarea obştească dar din gîtlej nu scoase nici un sunet.

Hărmălaia se curmă brusc şi-o linişte plină de aştep¬tare se aşternu în curtea largă.

În pridvor se ivi un grămătic pirpiriu, care îşi plimbă privirea peste capetele celor adunaţi şi rosti cu trufie:

― Începe mezatul pentru huzmeturile domneşti! Cei doritori de alişveriş, să intre! Iară cei poftiţi de Măria Sa cu alte daraveli, aşişderea!

Nu termină bine vorba diacul şi mulţimea dădu năvală pe scări în sus, în¬ghe¬suindu-se, îmbrîncindu-se, fiecare străduindu-se să ajungă cît mai repede. Prinşi în îmbul¬zeală, Calafateanu şi tînărul lui însoţitor se treziră şi ei în sala mezatului. Ispravnicul se strecură către uşa din fund, străjuită de doi ciohodari proptiţi în halebarde. În faţa lor se opri şi păru că se gîrboveşte deodată. Rămase aşa o vreme, cu inima bătîndu-i repede şi parcă simţi cum i se pune un nod în gît. „De nu m-ar apuca taman acu' nădufu-ăla al meu!” gîndi el şi, scoţînd pe furiş un şip de sub caftan îl duse la nas şi trase adînc pe nări. Mirosul înţepător îi făcu bine.

Attachments