PROLOG
În după-amiaza zilei de 4 martie 1913, domnul Trebolino, şeful Siguranţei din Paris, stătea tolănit, visător, în faţa şemineului din camera sa de lucru. Era o vreme foarte friguroasă şi, în acea zi, Parisul se deşteptase sub un strat gros de zăpadă.
Ţara trecea printr-o perioadă foarte calmă, nu se petreceau cine ştie ce scandaluri şi nici nu erau crime deosebite, la ordinea de zi a actualităţii. Aşa că domnul Trebolino se odihnea niţel. Îi reţineau atenţia micile incidente care, obişnuit, erau încredinţate subordonaţilor săi, căci spiritul lui treaz găsea mereu ceva de făcut - aceasta era chiar calitatea datorită căreia devenise cel mai bun detectiv al epocii.
Întrerupîndu-şi o clipă meditaţiile, domnul Trebolino se duse să apese butonul unei sonerii din apropierea biroului său.
— Chemaţi-l pe domnul Lecomte, spuse el funcţionarului care-i răspunsese.
Cîteva clipe mai tîrziu, sub-şeful Siguranţei intră la domnul Trebolino, cu pas sprinten şi vioi.
— Lecomte, îi spuse acesta din urmă, privindu-l cu un zîmbet prietenos, spune-mi, rogu-te, ai auzit vorbindu-se de un anumit „Club al crimei”, care ar exista aici, la Paris?
— Da, zise celălalt, dar se compune din studenţi şi este un simplu caraghioslîc.
— Ei, ei! reluă şeful, parcă poţi să ştii? nici eu nu văd prea bine pentru ce, însă am impresia că ar fi mai bine să-l facem să înceteze...
— Se va opri de la sine...
— Dacă aşa-ţi închipui... Cunoşti însă atît de bine amănuntele încît să te poţi pronunţa astfel?
— Ceea ce ştiu este că un anumit număr de studenţi au format un fel de societate secretă cu ritualuri misterioase, jurăminte solemne, parole de trecere, tot tacîmul al acestui soi de grupări. Se întîlnesc în diverse locuri cu grijă ascunse şi pe care, de altminteri, poliţia le cunoaşte totdeauna cu o săptămînă înainte.
Rîse, iar domnul Trebolino dădu aprobator din cap.
— Fiecare nou aderent, urmă Lecomte, depune jurămîntul de a încălca o lege franceză, însă pînă acum n-au izbutit decît să altoiască un biet poliţist...
— Pe care, totuşi, l-au azvîrlit în Sena, întrerupse şeful.
— Da, însă alţi doi membri ai Societăţii secrete s-au aruncat în apă ca să-l pescuiască. Cît îi priveşte pe autorii reprobabilului act, le-am dat cîte trei zile de închisoare şi o amendă.
— Şi... asta-i tot?
— Da, aproximativ... Crimele acestui club original nu le-au depăşit niciodată pe cele ale unor operete bune...
Domnul Trebolino nu păru, cu toate acestea, satisfăcut.
— Cred, zise el, că va trebui totuşi să punem capăt acestor isprăvi. Îi cunosc pe studenţi, cu spiritul lor de frondă dar, în sfîrşit, toate au o limită! Există printre ei un oarecare Willetts...
— Da, făcu domnul Lecomte.
— Willetts ăsta este artist; locuieşte împreună cu un alt student, un american, Comstock Bell.
— Locuia, îl corectă celălalt, căci nu mai locuiesc la aceeaşi pensiune. Bell este foarte bogat şi-şi poate face de cap; are capriciile lui... Şi pe urmă, Willetts este un beţiv.
— Deci nu mai sînt aşa de buni prieteni! exclamă domnul Trebolino. Uite, asta n-o ştiam! Dimpotrivă, crezusem să ştiu că ne pregăteau, împreună, o surpriză dezagreabilă. Ceva, înţelegi, mai serios decît o piedică pusă unui agent, sau pietre în orologii, ci o crimă...
Se ridică:
— Glumele acestea trebuie oprite chiar acum. Vrei să ai grijă de lucrul ăsta, dragul meu Lecomte?
Acesta ieşi din biroul şefului său, ascunzîndu-şi un zîmbet. Îi plăcea să-i frecventeze pe studenţi şi nu voia să le facă nici un rău.
În seara aceleiaşi zile, domnul Lecomte se întîlnea, la restaurant, cu cîteva dintre cele mai simpatice figuri din Cartierul Latin.
Tinerii îl recunoscură, îl aclamară, îi cerură, ca pe o favoare, să ia loc în mijlocul lor:
— Sosiţi la timp, îi spuse cel din faţa lui, un bărbat frumos, cu ochi mari albaştri, cu trăsături regulate şi aspect jovial. Veţi auzi un discurs fulminant împotriva capitalismului. L-a scris unul dintre bunii noştri anarhişti... Şi arătă, cu o mişcare a capului, pe unul dintre companioni, dăruit cu o chică supraabundentă şi care-l cita, din fundul bărbii sale de profet, pe Aristotel, ca să justifice asasinarea unui agent de poliţie.
... — Da, sînt anarhist, şi mă mîndresc cu asta! tuna studentul. Amicul meu, Willetts aici de faţă, şi cu mine, vrem să aruncăm totul în aer!
— Acest Willetts face parte, şi el, dintre prietenii dumitale? îl întrebă poliţistul, coborînd vocea, pe cel ce-i stătea în faţă, americanul Comstock Bell.
— De ce-mi puneţi întrebarea aceasta?
Domnul Lecomte ridică din umeri.
— Oh, zise el, în legătură cu Clubul Crimei.
— Curată sminteală, replică americanul... Însă tăcu dintr-o dată şi Lecomte nu-i putu smulge un cuvînt mai mult.
Cîteva clipe mai tîrziu, un conviv întrebă dacă agentul azvîrlit în Sena murise.
— Nu, spuse Lecomte, nu mor chiar aşa de uşor vitejii noştri sergenţi de stradă, însă profit de această ocazie, domnilor, ca să vă informez că v-am fi recunoscători şi domnul Trebolino, şi eu, dacă aţi pune capăt acestor acţiuni...
— Nu încă!
... Willetts scosese acest strigăt, un tînăr de o paloare bolnăvicioasă care, pînă atunci, păstrase tăcerea şi păruse a fi cu gîndul la cu totul alte lucruri, decît cele ce se discutau în juru-i.
— Nu încă! repetă el, cu înflăcărare. Trebuie ca, mai întîi, Clubul să-şi justifice numele!
Lui Lecomte i se păru a vedea o uşoară tulburare în ochii lui Comstock Bell... Însă Willetts continuă:
... — Membrii Clubului sînt nişte găini plouate! Nici un pic de îndrăzneală. De pildă, bunătatea asta de Comstock Bell, care e un capitalist, un bogătan, mai e şi un poltron!
Bell nu răspunse la insultă, păstră tăcerea, cu privirile pierdute în zare.
În acel moment, cineva intră în mica sală a restaurantului... Zărindu-l, domnul Lecomte se ridică şi-i veni în întîmpinare. Vorbiră cîteva clipe, în şoaptă. Lecomte se apropie de masă:
— Domnilor, spuse el pe un ton sec, în timpul acestei după amiezi, un necunoscut a prezentat la ghişeul Agenţiei Cook, din Place de l'Opéra, o bancnotă britanică de cincizeci de lire... Bancnota era falsă...
O tăcere profundă se aşternu la auzul acestor cuvinte. Dar adjunctul şefului Siguranţei reluă:
— Necunoscutul era un student... iar pe colţul bancnotei scrisese cu creionul: „C.C.” - Acuma, domnilor, asta nu mai este o glumă. Sper că vinovatul îşi va uşura vina, înfăţişîndu-se mîine dimineaţă la biroul domnului Trebolino...
....................................................... ....................................
A doua zi, nimeni nu se prezentă la biroul Şefului Siguranţei. Rechemat la Londra, Willetts plecă în aceeaşi zi, iar Comstock Bell luă acelaşi tren. Domnul Lecomte îi văzu, pe cînd plecau, fără ca ei să ştie. Trei zile mai tîrziu, primi o bancnotă britanică de cincizeci de lire, într-un plic, fără nici o menţiune a expeditorului. Bancnota era întovărăşită doar de o notă dactilografiată, în care citi: „Cu rugămintea de a-l despăgubi pe domnul Cook”.
Încunoştiinţat, domnul Trebolino declară că e mai bine să nu se facă vîlvă. Luă bancnota falsă pe care Agenţia Cook o înmînase poliţiei şi o puse în fundul unuia din sertarele biroului său.
... Cîţiva ani mai tîrziu, marele şef fu asasinat de către un anarhist, iar succesorul lui, clasîndu-i hîrtiile, regăsi bancnota britanică falsificată... „Asta ar putea să intereseze Banca Angliei”, îşi zise el, „am să le-o trimit”. Ceea ce şi făcu, pe cînd domnul I ecomte, singurul care l-ar fi putut lămuri, era, atunci, în misiune, în provincie.
