AnnaE
#0

 

                     Nuielusa de alun de Calin Gruia

 

 

        A fost odată la marginea unei păduri, un bordei în care trăia o femeie săracă, ce avea doi copii, un băiat şi o fată. Pe fată o chema Sprinteoara, iar pe băiat Mugurel.

 

       Într-o zi, după ce Sprinteoara îşi termină treburile prin casă, porni cu Mugurel prin pădure să culeagă ciuperci. Şi cum mergeau, ei se afundau tot mai mult în pădure ; uitându-se pe sub copaci numai iată că zăresc o ciupercă mare şi frumoasă într-o vâlcea. Dar când să se aplece s-o rupă, n-o mai găsiră acolo. Când se uitară în jur zăriră ciuperca ceva mai departe. Cu cât se apropiau de ea, ciuperca se depărta.

 

 

      Şi aşa au mers ei au mers, până au ajuns într-o poiană mare, unde erau multe ciuperci. Aici copacii erau strâmbi şi aveau frunze lungi şi subţiri, ce se mişcau ca nişte degete. Sprinteoara vru să-l cheme pe Mugurel care mai alerga încă după ciupercile fermecate, dar nu avu vreme, căci se auzi un vuiet atât de puternic, de se aplecară copacii cu frunzele la pământ şi o arătare ciudată se repezi asupra lui Mugurel şi-l ridică în sus deasupra norilor. În pădure se făcu tăcere. Copacii îşi strânseră frunzele, potecile se întunecară.

 

 

       Sprinteoara o porni la fugă, strigând după ajutor. Cărările însă îi erau necunoscute. Se rătăcise. Abia târziu ieşi intr-un luminiş. Căută drumul spre casă, dar cum să se întoarcă ea fără Mugurel? Şi tot umblând, Sprinteoara văzu în faţa ei legănându-se un alun. Nu adia niciun vânt şi totuşi alunul se legăna de parcă îl scutura cineva de tulpină. Cine să-l mişte oare? Ba încă, lucru şi mai ciudat, la fiecare legănare îi cădeau de pe ramuri câteva frunze care se îngălbeneau văzând cu ochii.

 

— Ce ai, alunule? întrebă Sprinteoara.

 

— Nu te uita că mă legăn cînd nu bate vântul şi-mi îngălbenesc podoaba în toiul verii, grăi alunul, căci la rădăcina mea e un vierme care mă roade de mă dor crengile şi frunzele.

 

— Un vierme? făcu Sprinteoara. Dacă pot, am să te ajut.

 

 

       Fata începu să sape pământul tare, cu un băţ ascuţit. Rădăcinile alunului erau adânci, dar Sprinteoara nu se lăsă până nu găsi viermele şi nu-l stârpi. Acoperi apoi rădăcinile cu pământ şi minune ! Alunul îşi lepădă pe dată toate frunzele galbene, înmuguri, dădu frunze noi şi înflori.

 

— Mulţumesc fată bună, că m-ai scăpat, spuse alunul, aplecându-şi un ram înflorit. Rupe de aici o nuieluşă. Cu atât te pot răsplăti. Poate îţi va fi de folos în drumul tău … Cu nuieluşa aceasta, de vei atinge copacii uscaţi, vor înflori pe dată şi vor lega rod. Sprinteoara luă nuieluşa de alun, o băgă în sân şi o porni la drum. Şi merse, şi merse multe zile la rând şi tot atâtea nopţi, întrebând izvoarele, păsările, dacă nu cumva ştiu ceva de frăţiorul ei, dar nimeni nu-i putu răspunde. Şi după atâta umblat, iată că ajunse într-o pajişte verde şi se aşeză să se odihnească. Şi cum sta fata pe gânduri, numai că aude un foşnet. O namilă de şarpe se târa prin iarbă. Uneori şarpele se oprea, îşi ridica capul şi arunca în văzduh, ca un bici, o limbă despicată. Ochii îi străluceau ca jăratecul, iar printre dinţi scotea un fluierat ascuţit. Se îndreptă către un tufăriş. Acolo era un cuib de pasăre, iar în cuib câţiva pui golaşi încremeniţi de spaimă. Sprinteoara scoase nuieluşa de alun şi atinse cu ea un rug uscat de mure; şi pe dată în calea şarpelui răsări o tufă de mure şi încolăcindu-se asupra şarpelui, îl prinse ca într-o ţesătură încâlcită. Când şarpele nu mai putu mişca, Sprinteoara rupse dintr-un copac un băţ şi lovindu-l de câteva ori zdravăn în cap, îl lăsă fără suflet.

 

 

Nu mult după aceea, Sprinteoara auzi un fâlfâit de aripi. O pasăre cu penele de argint coborî la cuib şi după ce-şi roti ochii şi văzu şarpele ucis, spuse:

 

— Cum să-ţi mulţumesc, fată vitează, că mi-ai scăpat puişorii de la moarte?

 

— Să-mi spui, pasăre de argint, unde l-aş putea găsi pe fratele meu?

 

— Am zburat azi departe şi l-am văzut închis pe frăţiorul tău, împreună cu alţi copii. Ca să ajungi până acolo îţi trebuie opinci de fier şi îndrăzneală de voinic. Frăţiorul tău a fost furat de Baba Cloanţa şi acum stă închis intr-un munte de cremene neagră. Şi în fiecare zi el coboară în fundul pământului să caute mărgăritare pentru zgripţuroaică, iar muntele e ferecat şi păzit de o lupoaică cu dinţi de oţel şi ochi neadormiţi. Ţine pana asta, când vei fi la greu o pui în palmă. Şi acum porneşte spre Miază-Noapte. Fii însă cu băgare de seamă, zgripţuroaica e tare vicleană şi nu o vei putea doborî decât cu sabia uriaşului. Sprinteoara ar fi dorit să mai întrebe ceva dar pasărea îşi luase zborul.

 

 

Şi a mers Sprinteoara, şi a mers, zi de vară până în seară şi abia intr-un târziu, se aşeză pe o piatră să se odihnească. Dar nu-i tihni odihna că pe dată auzi o larmă de clocoteau văgăunele. Cînd se uită mai bine într-o vale, văzu un om mare, mare, înalt de vreo douăzeci de coţi şi care cu o ghioagă lovea stâncile şi munţii. Munţii se prăvăleau, stâncile se sfărâmau în bucăţi, pământul se cutremura. Uriaşul lovea în pietre de săreau mii de scântei şi se văicăreau: „Dac-ar fi cineva să-mi scoată blestemata de viespe din ochi, i-aş dărui orice mi-ar cere. Căci viespea îmi mănâncă vederea“.

 

 

 

 

 

povestea audio o gasesti aici......

 

 

https://latimp.eu/1-nuielusa-de-alun-2-povestea-pupezei-de-calin-gruia-povesti-pentru-copii-audio-la-microfon-vinil/