CAPITOLUL 1
SUTA ROŞIE
Nici dumneavoastră, nici eu nu avem căderea să-l judecăm pe Manfred şi acţiunile sale. Spun Manfred, deşi la fel de bine aş fi putut spune Gonsalez, sau în fond chiar Poiccart însuşi, întrucât ei sunt în egală măsură vinovaţi sau măreţi, în funcţie de lumina în care le priveşti faptele. Cei mai anarhici dintre noi ar ezita să-i apere, dar cel mai mare umanitar cu greu i-ar putea condamna.
Din punctul nostru de vedere, al celor ce respectă legea, văzându-ne de treaba noastră conform codului moral, şi indiscutabil ţinând stânga sau dreapta, după cum ne dictează poliţia, metodele lor erau cumplite, nejustificate, revoltătoare.
Asta nu afectează prea mult afirmaţia că, în dorinţa unui cuvânt mai potrivit, îi numim criminali. Aceasta ar fi denumirea unanim acceptată, dar eu cred – de fapt, ştiu – că puţin le păsa de opiniile rasei umane. Am mari îndoieli că s-ar fi aşteptat ca posteritatea să-i încarce cu onoruri.
Acţiunea lor îndreptată spre cabinetul ministerial era crimă, pur şi simplu. Totuşi, având în vedere marile probleme umane implicate, cine ar putea-o descrie ca fiind periculoasă?
Cinstit vorbind, aş spune despre cei trei care l-au ucis pe Sir Philip Ramon, şi care au măcelărit nemilos în numele Dreptăţii, că se bucură de înţelegerea mea. Sunt crime pentru care nu există o pedeapsă pe măsură, şi insulte pe care maşinăria legii scrise nu le poate şterge. Aici se află justificarea celor Patru Justiţiari – Consiliul Dreptăţii, aşa cum se autointitulează în prezent, un consiliu de mari minţi luminate, imperturbabil.
Şi, la puţin timp după moartea lui Sir Philip şi în vreme ce Anglia încă mai comenta evenimentul, au jucat un act sau o serie de acte care au câştigat un fel de încuviinţare oficială nu numai din partea guvernului Marii Britanii, ci şi a guvernelor Europei, şi Falmouth şi-a văzut dorinţa împlinită. Pentru că aşa purtau ei războiul împotriva criminalilor-din-lumea-bună – le subminau puterea, şiretenia, şi minţile lor minunate împotriva celei mai puternice organizaţii a lumii interlope – împotriva foştilor maeştri ai artelor ticăloşiei, şi a inteligenţelor la fel de agile.
A fost ziua triumfului Sutei Roşii. Minunatul congres inter-naţional se reunea la Londra, primul mare congres al Anarhismului recunoscut. Nu era o adunare clandestină a unor bărbaţi în grabă vorbind pe la colţuri, ci una la vedere şi curajoasă, cu trei poliţişti special la datorie în afara încăperii, un portar care să verifice biletele în holul exterior, şi un stenograf cunoscător de franceză şi idiş, care să noteze remarcabilele declaraţii.
Minunatul congres era o realitate. Când fusese pus pe tapet, au fost indivizi care au râs la auzul ideii; Nilov din Vitebsk era unul dintre ei, pentru că nu credea posibilă o asemenea deschidere. Dar micuţul Peter (numele lui ridicol era Konoplanikova, reporter al colectivului redacţional al prostescului “Russkoye Znamza”), acest Peter care imaginase întreaga poveste, a cărui idee era să organizeze o conferinţă a Sutei Roşii în Londra, care închiriase sala şi emisese biletele (purtând în colţul din stânga sus triunghiul răsturnat al Sutei), cerându-le ruşilor din Londra interesaţi de construirea unui Cămin al Marinarilor Ruşi să solicite bilete, şi care, în acelaşi timp, asigurau securitatea unei încăperi unde era imposibil de pătruns, era fericit – mda, frăţiorilor, era o zi măreaţă pentru Peter.
- Întotdeauna poţi păcăli poliţia, rosti micul Peter plin de entuziasm; aranjează o reuniune cu scop filantropic şi – voila!*
Inspectorul Falmouth îi scrie comisarului de poliţie:
“ Cu tot respectul, iată veştile la îndemână. Reuniunea care se va ţine diseară la Phoenix Hall, Middlesex Street, E., cu scopul de a colecta fonduri pentru Căminul Marinarilor Ruşi este, fireşte, primul congres internaţional al Sutei Roşii. Posibil să nu putem infiltra un om, dar să nu credeţi că va conta prea mult, întrucât reuniunea va începe prin oferirea reciprocă de flori şi chestiunea serioasă nu va începe până nu se întruneşte comitetul intern. Anexez o listă a celor sosiţi deja în Londra, şi am onoarea de a vă cere să-mi trimiteţi portretele bărbaţilor mai jos citaţi.
********
Erau trei delegaţi din Baden, Herr Schmidt din Frieburg, Herr Bleaumeau din Karlsruhe şi Herr Von Dunop din Manheim. Nu erau persoane importante, nici măcar în lumea Anarhismului; nu ieşeau în evidenţă în mod deosebit, astfel că lucrul straniu care li s-a întâmplat în noaptea congresului e cu atât mai remarcabil.
Herr Schmidt părăsise pensiunea sa din Bloomsbury şi se grăbea spre est. Era o seară de toamnă târzie şi căzuse o ploaie rece, şi Herr Schmidt se întreba în gând dacă să meargă direct la întâlnirea unde promisese să-şi întâlnească cei doi compatrioţi, sau să cheme un taxi şi să ajungă direct la sală, când o mână îi înşfăcă braţul. Se răsuci brusc şi întinse mâna spre buzunarul de la şold. Doi bărbaţi stăteau în spatele lui şi, în afara lor, scuarul prin care trecea era pustiu.
* iată! – în limba franceză în original (N.T.)
Înainte de a reuşi să apuce pistolul Browning, celălalt braţ îi fu înşfăcat şi cel mai înalt dintre cei doi bărbaţi vorbi.
- Sunteţi Augustus Schmidt? întrebă acesta.
- Ăsta e numele meu.
- Sunteţi anarhist?
- Asta mă priveşte.
- Acum vă îndreptaţi spre o reuniune a Sutei Roşii? Herr Schmidt holbă ochii într-o uluială sinceră.
- Cum de ştiţi asta? întrebă.
- Sunt detectivul Simpson de la Scotland Yard şi o să vă arestez, fu răspunsul calm.
- Sub ce acuzaţie? întrebă neamţul.
- Asta o să v-o spun mai târziu. Bărbatul din Baden dădu din umeri.
- Acum aflu că în Anglia a avea opinii e un delict.
Un automobil închis pătrunse în scuar, şi cel mai scund dintre cei doi fluieră şi şoferul trase aproape de grup.
Anarhistul se răsuci spre bărbatul care îl arestase.
- Vă avertizez că veţi da socoteală pentru asta, rosti furios la culme. Am o întâlnire importantă pe care m-ai făcut s-o ratez prin comportamentul dumitale prostesc şi ...
- Urcă! rosti răspicat individul înalt.
Schmidt pătrunse în maşină şi portiera se trânti în urma lui.
Era singur şi în beznă. Maşina porni şi Schmidt descoperi că vehiculul nu avea geamuri. Îi veni gândul nebunesc că ar putea scăpa. Încercă portiera; de neclintit. O pipăi precaut. Era întărită cu foi subţiri de oţel.
- O închisoare pe roţi, mormăi cu o înjurătură şi se cufundă la loc în colţul maşinii.
Nu cunoştea Londra; habar n-avea încotro se îndreaptă. Timp de zece minute maşina merse neîntrerupt. Era uluit. Poliţiştii ăştia nu-i luaseră nimic, încă mai avea pistolul. Nici măcar nu încercaseră să-l percheziţioneze, căutând documente compromiţătoare. Nu că ar fi avut vreunul în afara permisului pentru conferinţă şi... Codul Intern!
Ceruri! Trebuie să-l distrugă. Îşi repezi mâna în buzunarul interior al hainei. Era gol. Punguţa din piele fină dispăruse! Chipul îi deveni pământiu, pentru că Suta Roşie nu e o societate secretă imaginară, ci o organizaţie sângeroasă, cu mai puţină milă faţă de fraţii care dau greş decât pentru inamicii declaraţi. În bezna groasă din maşină degetele lui nervoase scotociră prin toate buzunarele. Nicio îndoială – hârtiile dispăruseră.
În toiul căutării, maşina se oprise. Strecură pistolul său plat afară din buzunar. Postura sa era disperată şi nu era genul de om care să neglijeze riscul.
Cândva era un frate al Sutei Roşii care vânduse o parolă Poliţiei Secrete. Şi fratele fugise din Rusia. Era implicată şi o femeie, şi povestea e o povestioară neobişnuită care merită spusă. Deci, bărbatul şi femeia au fugit şi s-au dus la Baden, şi Schmidt i-a recunoscut după fotografiile pe care le primise de la sediul central şi, într-o noapte... Înţelegeţi că n-a fost nimic înţelept sau plăcut. Ziarele englezeşti au descris-o drept o “crimă scandaloasă”, deoarece detaliile crimei erau mai degrabă şocante. Lucrul în favoarea lui Schmidt în analele Societăţii era acela că ucigaşul n-a fost descoperit.
Amintirea acestui episod îi reveni anarhistului când se opri maşina poate că acesta era lucrul pe care-l descoperise poliţia? În colţurile întunecate ale minţii îi reveni iar scena, şi vocea bărbatului... “Nu! Nu! O, Doamne! Nu!, şi Schmidt transpiră...
Portiera maşinii se deschise şi el piti pistolul la loc.
