Soarele roşu se clatină pe cele mai înalte metereze ale munţilor şi, în lumina amurgului său, coloanele par incendiate. O adiere răcoroasă coboară parcă dinspre discul solar şi se răspândeşte prin iarba înaltă şi uscată, ce unduieşte aidoma unor valuri de foc, în josul pantelor, spre valea mănoasă şi ascunsă în umbre.
În iarba înaltă pană la genunchi, bărbatul stă cu mâinile afundate în buzunarele jachetei de jeanşi şi examinează podgoria de dedesubt. Coardele viţelor au fost scurtate în perioada iernii. Noul sezon de rodire de-abia a început. Muştarul sălbatic, viu colorat, care pe durata lunilor reci a crescut din abundenţă între rândurile de viţă a fost plivit, apoi locul a fost arat. Solul e negru şi fertil.
Podgoria înconjoară hambarul, acareturile şi bungalovul. Cu excepţia hambarului, clădirea cea mai mare este cea a proprietarilor – o casă stil victorian, cu clasicele acoperişuri ţuguiate, lucarne, decoraţii sub cornişe şi fronton sculptat deasupra scării principale.
Paul şi Sarah Templeton locuiesc permanent aici; ocazional, fiica lor, Laura, vine de la San Francisco, unde urmează universitatea. Ar trebui să sosească şi în acest week-end.
Bărbatul contemplă visător o imagine mentală a chipului Laurei, la fel de delicată ca şi o fotografie. În mod ciudat, trăsăturile perfecte ale feţei declanşează gânduri despre ciorchini de Pinot negru, struguri suculenţi, plini de zahăr, cu coajă purpurie şi translucidă. Bărbatul poate simţi realmente strugurii aceştia imaginari, închipuindu-şi cum îi zdrobeşte între dinţi.
Afundându-se lent înapoia munţilor, soarele împrăştie o lumină atât de cald colorată şi atât de vie, încât, acolo unde atinge terenul cufundat în umbre, acesta pare smălţuit pe vecie. Iarba este roşie acum, nu mai seamănă cu pârjolul fără flăcări de mai devreme, ci cu talazuri stacojii ce ajung pană la genunchii bărbatului.
El întoarce spatele casei şi podgoriei. Savurând gustul tot mai intens al strugurilor, porneşte către apus, pătrunzând în umbrele alungite ale culmilor împădurite.
Poate simţi vieţuitoarele mici, locuitorii păşunilor deschise, ghemuindu-se în vizuinile lor. Aude şoaptele penelor care brăzdează vântul – la câteva sute de metri înălţime, un şoim descrie cercuri prin văzduh, căutând prada – şi simte scânteierea îngheţată a stelelor care încă n-au răsărit.
În straniul ocean de lumină roşie, pâlpâitoare, umbrele negre ale copacilor înşiruiţi de-a lungul şoselei licăreau fulgerător peste parbriz.
Pe drumul şerpuit, cu două benzi, Laura Templeton conducea Mustangul cu o măiestrie pe care Chyna o admira, deşi nu putea spune acelaşi lucru despre viteza maşinii.
— Ai talpa cam grea, comentă Chyna.
— Mai bine decât fundul mare, spuse Laura, zâmbind.
— O să ne omori.
— Mamei nu-i place să întârzii la masă.
— Prefer să întârzii la masă, decât să fiu moartă pe masă.
— Încă n-ai cunoscut-o pe mama. Ţine al naibii de mult la respectarea regulilor.
— Acelaşi lucru se poate spune şi despre echipajele de poliţie.
— Uneori vorbeşti exact ca ea, chicoti Laura.
— Care ea?
— Maică-mea.
Încordându-se în centură, sub efectul unui viraj rapid, Chyna replică:
— Păi, una din noi două trebuie să fie adulta cu capul pe umeri.
— Câteodată, pur şi simplu nu-mi vine să cred că eşti doar cu trei ani mai mare ca mine. Zi aşa – douăzeci şi şase? Eşti sigură că n-ai o sută douăzeci şi şase de ani?
— Am prea multă experienţă, murmură Chyna.
Plecaseră din San Francisco sub un cer senin şi rece, învoindu-se pentru patru zile de la University of California, unde, în primăvara următoare, aveau să-şi susţină masteratul în psihologie. Părinţii Laurei îi dădeau fetei banii necesari cazării şi întreţinerii, însă Chyna petrecuse ultimii zece ani ai vieţii frecventând cursurile reduse. În timpul zilei era chelneriţă; începuse la „Denny's”, trecuse la un local din lanţul „Olive Garden”, iar acum lucra la un restaurant de lux, cu feţe de masă albe, cu şerveţele de în şi bucheţele de flori proaspete, şi cu clienţi care – fie binecuvântaţi!
— Lăsau bacşişuri echivalând cu cincisprezece-douăzeci la sută din consumaţie. Vizita aceasta în Napa Valley, la casa familiei Templeton, avea să fie singurul ei concediu din ultimii zece ani.
Din San Francisco, Laura intrase pe autostrada 80, trecând prin Berkeley şi traversând capătul estic al golfului San Pablo. Bâtlanii albaştri se deplasau grav prin apa nu prea adâncă şi se înălţau cu graţie în văzduh: părăsi uriaşe, vag preistorice, minunate pe fundalul cerului senin.
Acum, în amurgul de aur şi purpură, norişorii răzleţi păreau că ard pe boltă, şi Napa Valley se desfăşura ca o tapiserie superbă. Laura abandonase şoseaua principală, în favoarea unei variante mai spectaculoase; cu toate acestea, şofa atât de rapid, încât Chyna reuşea arareori să-şi desprindă ochii de pe drum şi să se bucure de peisaj.
— Doamne, ce-mi place viteza! Exclamă Laura.
— Eu o urăsc.
— Îmi place să gonesc, să alerg, să zbor! Hei, ştii ceva – poate că într-o viaţă anterioară am fost gazelă. Te-ai gândit la chestia asta?
Chyna aruncă o privire spre vitezometru şi se strâmbă.
— Mda, ori o gazelă. Ori o nebună închisă în azil.
— Sau un ghepard. Gheparzii sunt foarte rapizi.
— Cum să nu – un ghepard, iar într-o zi, când îţi urmăreai prada, goneai atât de tare, încât n-ai mai putut frâna şi ai căzut în prăpastie. Ai fost un Willy Coiotul al gheparzilor.
— Sunt un şofer bun, Chyna.
