Căzu în visul atât de familiar. Maşinăria. Jumătate metal şi jumătate carne. Pistoane de oţel care bubuiau. Inimile oamenilor care pompau lubrefianţi. Sânge şi ulei, fier şi oase, plastic şi tendoane, sârme şi nervi.
DRAMELE DECLANŞATE DE PERICOLUL INGINERIEI GENETICE PENTRU INTEGRITATEA SPECIEI UMANE… ÎNTR-UN ROMAN INCENDIAR CU „EFECTE” ŞI „SENZAŢII TARI”… SUSPANS, TEROARE INSINUANTĂ ŞI GROTESC
Terifiant… Un ritm care îţi taie respiraţia.
(Milwaukee Journal)
Un veritabil tezaur al terorii.
(Houston Chronicle)
PARTEA ÎNTÂI.
Acolo unde umbrele ca de pe ceea lume se îndreaptă dănţuind către o muzică de miez de noapte, pe care numai ele o aud.
„Cartea Tristeţilor Prefirate”
Lui Jenice Capshaw îi plăcea să alerge noaptea.
Aproape în fiecare noapte, între orele zece şi unsprezece, Janice îşi punea costumul ei de sport gri, în dungi, cu reflexe albastre, care ajungeau pe spate şi până pe piept, îşi aduna părul sub o bentiţă, îşi lega pantofii sport New Balance şi alerga şase mile1. Avea treizeci şi cinci de ani, dar ar fi putut părea de douăzeci şi cinci şi această strălucire a tinereţii o atribuia faptului că alerga de douăzeci de ani încontinuu.
Duminică noaptea, pe 21 septembrie, ieşi din casă la ora zece şi alergă de-a lungul a patru corpuri de case, mai întâi spre nord, către Ocean Avenue, strada principală din Moonlight Cove, făcu la stânga şi se îndreptă în jos, spre plaja publică. Magazinele erau închise şi întunecate. În afară de strălucirea de aramă stinsă a vaporilor de sodiu de la lămpile de pe stradă, singurele lumini erau cele din câteva apartamente de deasupra magazinelor, cele de la taverna „Podul Cavalerului” şi de la biserica catolică „Maica Îndurării”, care era deschisă zi şi noapte. Pe străzi nu se afla nici o maşină şi nu se vedea nici o altă persoană. Moonlight Cove fusese întotdeauna un orăşel liniştit, evitând turismul pe care celelalte comunităţi de pe coastă îl urmăreau cu aviditate. Lui Jenice li plăcea ritmul de viaţă de aici, lent, măsurat, deşi, câteodată, în ultima vreme, oraşul nu mai părea adormit, ci mort.
În timp ce alerga pe strada principală, prin băltoace de lumină ca de chihlimbar, prin umbrele nopţii, umbre sculptate de vânt pe care le dădeau rând pe rând pinii şi chiparoşii, nu văzu nici o altă mişcare în afară de a ei şi de înaintarea ondulată şi leneşă a ceţii diafane prin aerul nemişcat. Singurele sunete erau plesnetul înfundat al pantofilor cu tălpi de cauciuc cu care alerga pe trotuar şi respiraţia ei grea. După cum constată, ar fi putut să fie ultima fiinţă de pe pământ, angajată într-un maraton solitar.
Nu-i surâdea să se trezească dis-de-dimineaţă ca să alerge înainte de serviciu, iar vara era mult mai plăcut să străbată cele şase mile după ce arşiţa zilei trecuse, cu toate că, de fapt, nici indispoziţia de la orele matinale şi nici arşiţa nu erau adevăratele motive ca să prefere lăsarea întunericului, pentru că şi iarna alerga conform aceluiaşi program. Ieşea la acea oră târzie par şi simplu pentru că îi plăcea noaptea.
Încă de mică preferase noaptea, era încântată să stea afară, în curte, după apusul soarelui, sub cerul plin de stele, ascultând broaştele şi greierii. Întunericul alina, îmblânzea muchiile ascuţite ale lumii, domolea culorile prea aprinse. Odată cu lăsarea amurgului, cerul părea că se îndepărtează; universul se lărgea. Noaptea era mai mare decât ziua şi, pe tărâmul ei, viaţa părea să ofere multe alte posibilităţi.
Acum ajunse la bucla pe care o făcea Ocean Avenue la poalele dealului, trecu în viteză prin zona de parcare şi apoi spre plajă. Pe deasupra ceţii subţiri, cerul adăpostea numai nori risipiţi şi strălucirea argintiu-galbenă a lunii pline pătrundea prin ceaţa slabă, oferindu-i suficientă lumină să vadă pe unde merge. În unele nopţi, ceaţa era prea groasă şi cerul prea acoperit ca să-i permită să alerge spre ţărm.
Dar acum spuma albă a talazurilor se năştea din marea întunecată în rânduri fantomatice, fosforescente şi plaja în formă de semilună strălucea palid intre valuri şi dealurile de pe coastă, iar reflexele lunii scânteiau uşor prin ceaţă.
În timp ce alerga de-a lungul plajei către nisipul compact şi umed de la marginea apei şi se îndrepta spre sud, intenţionând să alerge o milă către un mic golf.
Janice se simţea extraordinar de vie.
Richard – fostul ei soţ, care murise de cancer cu trei ani în urmă – spusese că ritmurile ei circadiene erau atât de mult fixate dincolo de miezul nopţii, încât ea era mai mult decât o fiinţă a nopţii. „Ţi-ar plăcea, probabil, să fii vampir, trăind între apusul soarelui şi zori”, obişnuia el să spună, iar ea zicea: „Vrrreau să-ţi sug sângele”. Doamne, cât îl iubise!
La început, îşi făcuse griji că viaţa de soţie a unui pastor luteran ar deveni plictisitoare, dar nu fusese aşa nici măcar o clipă. La trei ani după moartea lui, ea încă îi simţea lipsa, zi de zi, iar noaptea şi mai mult. El însemnase pentru ea.
Deodată, în vreme ce trecea de doi chiparoşi cu trunchiurile răsucite, înalţi de câţiva metri, care crescuseră în mijlocul plajei, la jumătatea drumului dintre dealuri şi linia apei, Janice simţi că nu era singură în noapte şi în ceaţă. Nu văzu nici o mişcare şi nu sesiză nici un alt sunet decât cel al propriilor paşi, respiraţia ei grea şi bătaia asurzitoare a inimii; numai instinctul îi spuse că mai era cineva în preajmă.
