Noaptea era calmă şi de o linişte stranie, de parcă aleea ar fi fost o plajă abandonată şi fară briză, aflată în ochiul uraganului, între furtuna care a trecut şi cea care avea să vină. Un vag miros de fum atârna în aerul neclintit, deşi nu se vedea nici urmă de fum.
Trântit la pământ, cu faţa lipită de trotuarul rece, Frank Pollard rămase nemişcat când îşi recapătă cunoştinţa; aşteptă, sperând să i se limpezească mintea. Clipi, încercând să-şi concentreze privirea. Prin faţa ochilor păreau să-i fluture nişte perdele. Respiră adânc, inhalând aerul rece, şi simţi gustul fumului invizibil, al cărui iz înţepător îl făcu să se strâmbe.
Umbrele se mişcară ca o congregaţie de siluete înveşmântate în robe, strângându-se în jurul lui. Treptat, vederea îi reveni, dar lumina difuză, gălbuie, venind de undeva de departe din spatele său, nu îi dezvălui decât puţine lucruri. Un imens camion de gunoi, la vreo trei-patru metri de el, era atât de slab luminat, încât i se păru o clipă ceva bizar, un produs al vreunei civilizaţii extraterestre. Frank se uită un timp la el, înainte de a-şi da seama ce este.
Nu ştia nici unde se afla, nici cum ajunsese acolo. Nu fusese inconştient mai mult de câteva secunde, căci inima îi bătea de parcă adineauri alergase de frica morţii.
Licurici într-o furtună.
Cuvintele îi zburară prin minte, dar habar n-avea ce însemnau. Când încercă să se concentreze şi să le descopere semnificaţia, o migrenă acută începu să-l preseze deasupra ochiului drept.
Licurici într-o furtună.
Gemu încet.
Între el şi camionul de gunoi, o umbră se mişcă printre celelalte umbre, repede şi graţios. Ochii verzi, mici, dar strălucitori, îl priviră cu o curiozitate glacială.
Înspăimântat, Frank se ridică în genunchi. Un strigăt slab îi scăpă involuntar, semănând mai mult cu vuietul estompat al unui fluier de trestie, decât cu un sunet omenesc.
Spionul cu ochi verzi se îndepărtă rapid. O pisică. Doar o pisică neagră, obişnuită.
Frank se sculă în picioare, se clătină ameţit şi aproape că se împiedică de un obiect aşezat pe trotuar, lângă el. Se aplecă ezitant şi îl ridică: era o geantă de voiaj din piele moale, plină, surprinzător de grea. Presupuse că îi aparţinea. Nu-şi putea aminti. Purtând geanta, se îndreptă nesigur spre camion şi se sprijini de una dintre marginile sale ruginite.
Uitându-se în spate, descoperi că se afla între mai multe rânduri de blocuri cu un etaj, ce păreau construite din stuc. Toate ferestrele erau întunecate. De ambele părţi, maşinile chiriaşilor erau aşezate cu faţa în compartimente de parcare acoperite. Ciudata lumină gălbuie, acră şi sulfuroasă, ce părea produsă mai degrabă de o lampă de gaz, decât de un bec electric, provenea de la un felinar de trotuar, aşezat mult prea departe pentru a dezvălui detaliile străzii pe care se afla el.
O dată cu încetinirea respiraţiei şi a pulsului său, îşi dădu seama brusc că nu ştia cine este. Îşi amintea doar numele – Frank Pollard. Nu ştia ce vârstă are, cu ce se ocupă, de unde vine, unde se duce sau de ce. Rămase atât de surprins de condiţia sa, încât, o clipă, aerul i se opri în piept; apoi, pulsul îi crescu ameninţător, aşa că expiră repede.
Licurici într-o furtună.
Ce naiba mai însemna şi asta?
Durerea de deasupra ochiului drept i se înşuruba în frunte. Se uită frenetic în stânga şi-n dreapta, căutând un element de decor pe care l-ar putea recunoaşte, ceva, orice, o ancoră într-o lume ce-i devenise subit prea străină. Când noaptea nu-i oferi nimic încurajator, îşi îndreptă căutările spre interior, încercând cu disperare să găsească în sine ceva cunoscut, dar propria-i memorie era chiar mai întunecată decât locurile dimprejur.
Încetul cu încetul, îşi dădu seama că izul de fum dispăruse, fiind înlocuit de mirosul vag, dar greţos, emanat de gunoiul putrezit din camion. Duhoarea descompunerii îl umplu cu gânduri despre moarte, făcându-l să-şi amintească neclar că fugea de cineva – sau de ceva – care încerca să-l ucidă. Când se căzni să-şi aducă aminte de cine fugea, şi de ce, nu reuşi să arunce mai multă lumină asupra acelui petic de memorie; de fapt, i se păru că ceea ce ştia, ştia mai degrabă din instinct decât din memorie.
O adiere de vânt sufla în jurul lui. Apoi se potoli, de parcă noaptea moartă încercase să învie, dar nu reuşise decât să inspire o dată, scurt. Un ghemotoc stingher de hârtie, luat pe sus de acea pală de vânt, se rostogoli pe trotuar şi se roti, întâlnind pantoful lui drept.
Încă o adiere.
Hârtia se rostogoli mai departe. Noaptea era, din nou, nemişcată.
Se întâmpla ceva. Frank simţi că acele adieri efemere aveau o sursă malefică, o semnificaţie înfricoşătoare.
În mod iraţional, era sigur că o să fie zdrobit de o mare greutate. Se uită în sus, la cerul senin, la vidul negru şi dezolant al spaţiului şi la strălucirea răutăcioasă a stelelor îndepărtate. Nu putea să zărească nimic coborând asupra lui.
Noaptea mai inspiră o dată, mai profund. Respiraţia ei era tăioasă şi umedă.
El purta adidaşi, şosete de atletism, jeanşi şi o cămaşă cu mânecă lungă, flanelată. Nu avea haină, şi-i simţea lipsa. Aerul nu era îngheţat, ci numai răcoros. Înăuntrul său însă mai exista ceva rece, o spaimă glacială, iar el tremura necontrolat atât din cauza mângâierii reci a nopţii, cât şi a frigului interior.
Adierea se stinse.
Liniştea puse iarăşi stăpânire pe noapte.
Convins că trebuia să plece de-acolo imediat, se smulse de lângă camion. Se împletici pe stradă, îndepărtându-se de colţul blocului unde strălucea..........
