BRISTENA, FIICA DACILOR
Vremea a dăltuit în piatră o sarică cu glugă colțuroasă în creștet, pe care a cârpoșit-o apoi cu petice de mușchi negru-verde. Din depărtare, piatra pare o femeie ce stă în picioare, dreaptă, nemișcată. Lumea îi spunea BABA.
Se zice că, mai înainte, femeile îi duceau ba un cocoloș de mămăligă cu brânză, ba o oliță cu lapte, i le aduceau, i le așezau la picioare și se depărtau în vârful degetelor, să nu le simtă.
Unii au surprins piatra întorcând capul după trecătorii de pe drum; își ridica încetișor colțul glugii de lespede și mijea dintr-un ochi, apoi își lăsa perdeluța pe față și încremenea iar.
Și se mai spune că baba asta are mulți copii. De unde să-i aibă? De unde are baba atâția copii? Asta îi povestea războiului lui Decebal cu râmlenii.
…Că s-a dus vestea despre bogățiile țării ăsteia, despre munții ei de aur, până la Roma. Și pe împărații Romei nu-i mai încăpea pământul: aveau în stăpânire mări și țări cu robi fără seamăn de mulți —și lor tot nu le ajungeau. Își puseseră în gând să cucerească toată suflarea de om ce se afla atunci pe pământ.
Așa, au pornit cu război și peste țărișoara lui Decebal. Acuma, ce să spun, știe o lume întreagă cum au luptat dacii, bărbați și femei, și cum au fost zdrobiți de râmleni.
Numai că la război au luat parte și copiii dacilor. Așa, dacii îi așteptau acum pe râmleni în cete, cete, prin munți.
— Unde or fi dușmanii? Și-a întrebat un taraboste ceata lui.
— Eu am să aflu, zice Bristena, fetița unui luptător.
— Cum ai să afli?
— Așa, că am să mă duc cu mielușeii la păscut iarbă.
Zis și făcut: a luat cu ea încă doi copilași mai mici, frățiorii ei, și cu câțiva berbeci s-a apropiat de tabăra dușmanilor.
— De unde aveți voi berbecii ăștia? Au întrebat-o râmlenii.
— Din turmă.
— Să ne arătați și nouă turma voastră! S-au răstit ostașii la copii.
Și Bristena a adus cu ea o sută de ostași râmleni, prin Cheie, spre fundătura Velii, unde s-au trezit înconjurați de daci.
— Așa, fata tatii, ni-i puseși în palmă, i-a zis taică-său. Dar pe frățiorii tăi unde i-ai lăsat?
— Ostateci!
— Ostateci?
— Ostateci. Dar îi aduc și pe ei, și încă cu mare alai.
— Cum „cu mare alai”?
— Cu oaste râmleană, pe care să o așteptați și să o cinstiți cum se cuvine.
Așa, Bristena n-a mai spus nimic, ci a luat din mâna unui râmlean prizonier scutul și de la altul lancea, și s-a dus cu ele la râmleni.
— Unde-s soldații noștri? a întrebat-o mânios mai marele oștirii.
— Unde să fie? Vă așteaptă. Au pregătit un ospăț: o leasă de jăratic plină cu berbece! În frigări!
— Să te credem? a întrebat unul mirat de o veste ca asta.
— Păi de ce au trimis ei scutul și lancea asta? Ca să aveți încredere.
— Bine, dar să nu ne porți cu vorba, că apoi ți-a sta capul unde îți stau picioarele, îi zice mai-marele oștirii, arătându-i tăișul unei săbii.
— Cum să vă duc cu vorba!? se miră fetița.
— De ce nu au trimis un soldat de-ai noștri? O mai întrebă el, neîncrezător.
— Pe cine să trimită, că au dat și de muntele Bulzul de Aur și acum se muncesc să-l sfarme în bucăți! zice fetița.
— Un munte de aur? I se miră râmleanul.
— Un munte de aur! își întărește fetița spusele.
— Dar oastea lui Decebal unde e? O mai întreabă comandantul.
— Dacii au pierit cu toții în luptă, la Dierna, la Tapae, la…
Comandantul râmlean luptase și el la Dierna și Tapae, așa că i-a dat fetiței crezare.
Acum, Bristena și-a luat frățiorii de mână și, cu pază la spate, i-a dus pe râmleni prin Cheie, acolo unde le pregătiseră dacii primirea. Aici se trezesc ei cu pietroaie rostogolite de pe creștetele stâncilor.
— Așa ne fu vorba? Se răstește soldatul la fetiță, cu sabia ridicată în vânt, gata să-i reteze capul.
Dar în clipa aceea, un bolovan mare l-a luat de pe picioare și el s-a răsturnat pe spate. Bristena i-a ridicat de jos sabia și, cu frățiorii de mână, s-a furișat printre pietroaiele din Cheie, până la ceata lor.
Și au pierit și aici mulți râmleni, că dacii au coborât apoi de prin munții din jur și i-au prins din toate părțile, ca în clește.
Dar râmlenii nu s-au lăsat și, până la urmă, i-au învins pe daci. Tatăl Bristenei a fost prins și dus în robie.
— Vreau să-l scap! i-a zis fetița tarabostelui ei.
— Cum ai să-l scapi?
— Așa, că m-oi înfățișa iar la dușmani.
Bristena și-a potrivit acum părul băiețește, s-a îmbrăcat cu haine de copil și, desculță, mâna din urmă doi vițeluși.
— Unde-i duci? s-a răstit o strajă dușmană la băiețel.
— La păscut! Răspunde el.
— Atunci să-i lași cu ai noștri, i-a zis ostașul, și i-a luat vițelușii băiețașului.
— Să-i păstoresc eu, s-a rugat de el.
— Să-i păstorești pe toți, și pe ai noștri.
Băiețașul a ajuns păstor la ciurda de vite a râmlenilor. Și dușmanii nu au mai luat seama la prichindelul cu ochii vii ca de veveriță. Ba, băiețașul le mulgea vacile și le da ostașilor să bea lapte.
— Așa… Cum te cheamă?
— Țimoca.
— Așa Țimoca, să păstorești vacile și să ne dai lapte, i-au zis dușmanii.
Dar Țimoca era numai ochi și urechi, într-o zi a văzut un șir de robi, minați din urmă de ostași dușmani.
— Unde-i duceți? a întrebat un râmlean.
— Să taie muntele de aur, i-a răspuns ortacul lui.
Țimoca a auzit unde îi duceau pe robi. L-a zărit între ei și pe taică-său. Noaptea au poposit în Veree. Țimoca s-a strecurat printre străji până la el, l-a îmbrăcat în haine râmlenești și așa, în chip de ștafetă, taică-său s-a înfățișat la comandantul cioporului de robi.
— Aduc porunca să-i întorci pe drumul Uzii, i-a zis ștafeta.
Acum, ceata de robi, urmată de paznici, s-a înfundat în codrii Uzii, de pe muntele Bulzul de Aur, unde au căzut în mâinile dacilor, care i-au slobozit.
Dar războiul a împuținat luptătorii daci 5 bărbați și femei erau din ce în ce mai puțini. Bristena a strâns copiii de prin sate.
— Ce să faceți voi? a întrebat-o tarabostele.
— Îi ducem pe vrăjmași în partea cealaltă și apoi voi îi luați din urmă.
Așa au făcut: o sută de copii, cu Bristena în frunte, au prins a lărmui pe povârnișul Rachișului, intrând și ieșind din codri. Râmlenii i-au zărit din depărtare. N-au mai stat să ia seama că îs copii și s-au rânduit în linii de bătaie, într-acolo. Așa, dacii i-au înghesuit din urmă pe vrăjmași, în strâmtoarea dintre stânci, unde i-au măcinat pe toți.
Într-o noapte întunecoasă, fetița s-a strecurat în cortul comandantului râmlenilor și i-a luat scutul și sulița, lăsându-i vorbă: „Să vii după ele!” Altădată le-a dezlegat, noaptea, caii de la iesle și le-a dat drumul prin păduri.
— Bristena! Să mi-o prindeți, a urlat comandantul râmlenilor, care aflase despre isprăvile fetiței îndrăznețe.
Și au prins-o pe fetiță, au legat-o în lanțuri, ca abia le putea târî după ea. Au pornit-o
ostașii pe drum, spre mai-marele lor. Dar, în dreptul Babei, s-a ivit de după pietroi bătrâna.
— Ce-a greșit? I-a întrebat femeia pe ostași.
— Ne-a prăpădit mulți luptători, zic aceia.
— Fetița asta?! Se face a se mira bătrâna.
— Fetița asta! îi răspund ostașii.
— Și unde o duceți acum?
— La mai-marele nostru, să-i taie capul, pe care să-l trimită la Roma.
— Sărăcuța! Parcă i-ar fi sete! Să o lăsați să bea un strop de apă, a mai zis bătrâna și i-a dat să soarbă o gură de udătură din urciorul ei, apoi baba s-a făcut nevăzută.
— Tu ești, Bristena? a întrebat-o râmleanul, când i-au înfățișat-o ostașii lui.
— Eu îs Bristena, a răspuns fetița fără frică.
— Apoi, iaca, ți-a venit și ție rândul Să-i retezi capul! a poruncit el Ostașului de la spatele fetiței.
Ostașul a scos sabia și, pe loc harș, a izbit cu ea, să-i reteze capul Bristenei.
Dar sabia a făcut „țnnn!” și s-a rupt în două.
Au adus altă sabie și iar „țnnn!” și sabia s-a frânt în două;
— Cum!? Se rup săbiile de gâtul fetiței? se întrebau râmlenii.
Ostașul mai încercă o dată, de două ori, de nouă ori, dar toate săbiile se frângeau de gâtul fetiței.
De ce se frângeau săbiile? Păi, baba i-a dat să bea apă din urciorul ei fermecat. I-a dat și a prefăcut-o într-o piatră vier fetiță de piatră, cu mâini, picioare, gură, nas de piatră, numai ochii îi erau vii și avea grai.
Ce să facă acum râmlenii cu Bristena? Au trimis-o la Roma, împăratului lor, să vadă și el ce fel de luptători sunt în Dacia.
— De piatră!? s-a mirat împăratul când a dat cu ochii de fetiță.
— La voi oamenii sunt de piatră? a întrebat-o unul.
— Toți sunt tari și neclintiți, ca pietrele, a răspuns cu curaj fetița.
Dar, până la urmă, râmlenii i-au învins și pe daci și le-au cucerit toată țărișoara. Și au strâns de prin munți mulți robi, pe care i-au trimis în țara lor. Au strâns și copii, băieți și fetițe, i-au făcut ciopoare și i-au pornit și pe ei pe drumul fără capăt al robiei. Nici plânsul, nici oboseala pruncilor nu au muiat inimile ostașilor, care îi mânau din urmă ca pe oi.
Însă, aici, în Cheie, baba din piatră le-a auzit vaietele. Și-a ridicat gluga de lespede de pe ochi, să vadă ce o mai fi și asta. Când a zărit cârdul de copii, mânați din urmă ca oile, a zvâcnit din adăpostul ei și s-a proptit în calea generalului.
— Unde-i duci? l-a întrebat ea.
— La Roma.
— De ce îi duci la Roma?
— Îi duc împăratului nostru.
— Ce să facă împăratul vostru cu plodurile astea mărunte?
— Să-i vândă prin târguri!
— Ca pe oi?
— Ca pe oi!
— Să mi-i vinzi mie.
— Să ți-i vând ție?…
— Să mi-i vinzi.
— Îi avea cu ce să-i cumperi?
— Oi avea.
— Daaa… nu așa, un crițar, doi.
— Aur!
— Aur! îi răspunde baba și îl duce pe râmlean la Peștera Preușa, plină cu aur.
Generalul a încărcat atunci din peșteră o sută de care cu aur, pe care le-a pornit pe drumul Romei, însoțite de ostași cu săbii și sulițe.
Numai că, în Cheie, când să-și ia tălpășița pe urmele carelor, generalul s-a răzgândit.
— Haide și copiii! a poruncit el.
— Așa ne fu vorba? îl întrebă baba.
— Aurul e prea puțin, zice el.
— Prea puțin? Să-ți mai dau, îi făgăduiește ea.
— Să-mi mai dai, se învoiește râmleanul.
Și baba l-a dus la peștera Bogzuțului, de unde lacomul a mai încărcat o sută de care cu aur.
Dar, în Cheie, a data-i porni iar la drum pe copii.
— Cum? Tot nu-ți ajunge aurul? l-a întrebat baba.
— Nu-mi ajunge! s-a răstit generalul.
— Să-ți mai dau!
— Să-mi mai dai!
Și baba l-a dus la peștera Bedeleului, de unde a încărcat altă sută de care cu aur.
— Să mergem! s-a răstit el iară la soldații lui, făcându-le semn să ia și copiii.
— Ho! Stai! Stai să te satur eu de aur! i-a strigat baba.
— Mai ai și alt aur? s-a mirat generalul.
— Mai am. Am cât dorești! Am atâta aui, încât să satur toată Roma, i-a zis femeia.
— Scumpi ți-s copiii! se miră generalul.
— Mai scumpi decât tot aurul pământului! Și scump ai să-i plătești tu!
— Să-i plătesc eu? se înfurie generalul.
— Să-i plătești tu!
— Cum să-i plătesc?
— Cum se plătesc toți robii!
— N-oi fi eu robul tău?!
— Ba îi fi.
— Roob…! urlă cela, de-a răsunat toată valea Cheii.
— Dar, până una alta, să-ți dau ce ți-am făgăduit.
— Aur!
— Aur!
Și l-a dus baba la muntele Bulzul de Aur.
— Hăăă! s-a mirat râmleanul când a văzut un munte de aur.
— Îl vezi?
— Îl văd!
— Ți-l dau!
— Pe tot. Dar să te văd cum ai să-l urnești din locul lui.
— Cum? Cu robi!
— De unde robi?
Și râmleanul a adus ceata de copii și i-a pus să sfarme muntele în pietre mărunte de aur, pe care să le încarce în care, să facă un șir cu un capăt la Roma și cu celălalt aici, în Cheia, și să treacă prin fața împăratului o sută de zile și tot să nu se mai sfârșească.
— De ăștia îmi ești? îi mai zice baba, când a văzut copilașii scurmând cu degetele lor să dezghioace muntele de aur.
Râmleanul nu a mai avut vreme să asculte vorbele femeii. El a pocnit din bici și a plesnit copiii peste spinări, zorindu-i la treabă.
Bătrâna, dacă a văzut-o și pe asta, dacă a văzut lăcomia și răutatea omului, a făcut cu mâna ei uscată un semn, și copiii au împietrit în fața vrăjmașului, adică s-au făcut pietroaie numai că pietroaiele erau ca niște statui de aur.
— Ce-i asta? s-a răstit generalul la bătrâna.
— Nimica toată.
— Cum „nimica toată”?
— Tu nu vezi?
— Ba văd statui de aur.
— Dacă le vezi!?
— Să le duc la Roma!
— Ba îi face bine să te bolovănești și mătăluță aici, lângă copilașii noștri.
Generalul a simțit atunci că îl cuprinde o răceală ca de piatră. Dar, ce mai atâta vorbă? Râmleanul s-a făcut și el pietroi, aici la poalele muntelui de aur.
Numai că ochii nu i-au împietrit. Și nici limba nu i-a împietrit. El vedea, auzea și vorbea, ca mai înainte.
— Ce-am făcuuut! Ce-am făcuuut! se bocea viteazul din pietroi.
— Te-ai prins în laț, ca un sticlete prost! îi zice baba.
— În laț?
— În lațul robiei!
— Eu, rob!?
— Tu rob!
— Să mă slobozi!
— Să te răscumperi!
— Să mă răscumpăr? Cum să mă răscumpăr?
— Cum se răscumpără toți robii!
— Cum se răscumpără toți robii!
Generalul din pietroi a dat poruncă ostașilor lui să alerge, să ajungă din urmă carele cu aur și să le întoarcă înapoi.
— Nu vreau aur! i-a zis baba.
— Dar ce vrei?
— Să-mi întorci din robie pe toți tații și pe toate mamele copilașilor ăstora, i-a cerut baba.
— Că tații lor or fi pierit în război, zice cela.
— Atunci îmi dai alții în loc, câte doi de fiecare tată și mamă.
Și s-au întors din robia râmlenilor de două ori atâția bărbați și femei câți tați și câte mame au avut copiii din Cheie. Baba l-a despietrit apoi pe general și l-a lăsat să se ducă în țara lui.
A despietrit și copiii.
Numai că s-a pornit al doilea război cu râmlenii și baba a bolovănit iar toți copiii satului. Dar acum i-a făcut pietroaie, nu statui de aur. Asta ca să nu-i mai ia vrăjmașii și să-i ducă la Roma.