Ellia

MAMA PITOIEANCA

 

Pe vremea prigoanelor turcești, oamenii satelor, mai ales cei de pe lângă Dunăre, n-așteptau să vină oastea voievodului ca să-i apere: se apărau singuri, își făceau singuri dreptate, ținându-se într-o necontenită hărțuială cu cetele de ieniceri, spahii și alții care îi tot jefuiau, le furau fetele și nevestele, le luau vitele, le dădeau foc gospodăriilor.

*

Către sfârșitul celui de-al șaisprezecelea veac trăia în satul Fărcășeni, din județul Romanați, un rumân voinic, îndrăzneț, Popa Stoica. Mulți turci a tăiat Popa Stoica, mare spaimă vârâse în ei, de veneau și satele vecine să-i ceară sfat și ajutor, când se vesteau niscaiva cete de tâlhari cu turbane și șalvari.

Isprăvile lui Popa Stoica din Fărcășeni ajunseră și la urechea lui Mihai Viteazul, care îl chemă la el și văzând cât este de isteț și de aprig, rugă pe mitropolitul țării să-l despopească. Stoica s-a lăsat de preoție, intră în oastea voievodului, dădu mari dovezi de vitejie și ajunse, cu vremea, agă, adică general de pedestrime. Căci falnicul voievod un căuta dacă cineva e fecior de boier sau de căpitan, ca să-l așeze acolo unde i se cuvenea. Dacă un om i se părea vrednic de înălțare, apoi îl înălța, fie el născut și într-o colibă. Numai vrednic și cu dragoste de țară să fi fost, încolo, puțin îi păsa voievodului.

Slujindu-l ca agă, Popa Stoica din Fărcășeni i-a fost demult folos lui Mihai, în grele lupte pe care acesta le avu împotriva marelui vizir Sinan Pașa, pornit cu două sute de mii de oameni să supună țările românești.

Sinan-Pașa ducea cu el steagul verde al Profetului, care era scos numai la zile grele.

*

Mulți bărbați și multe femei destoinice a dat poporul acesta românesc, de-a lungul anilor. Dar n-a avut cine să le scrie povestea și să-i nemurească. Numai cântecele pe care le spuneau și le cântau țăranii, pomenindu-le minunatele isprăvi, le-au păstrat numele până în zilele noastre.

Câte doine însă și câte povești din vechime nu s-au pierdut, în atâta amar de ani!

Poporul a păstrat amintirea unei fete din Putoieni, o nepoată a lui Popa Stoica, numită Mar ia.

Ca și atâtea alte așezări din câmpie, satul acesta n-avea liniște din pricina musulmanilor răzleți, pripășiți pe malul Dunărei, în vremea când Giurgiul devenise cetate turcească. Tâlharii veneau să prade când aici, când dincolo, fur în d nu numai cai, și oi, și boi, nu numai cuprinsul hambarelor, dar până și copiii, femeile și fetele oamenilor.

Unul dintre acești turci își pusese ochii pe Marin, o copilă de optsprezece ani, de frumusețea căreia se dusese vestea peste șapte sate. Zadarnic o îmbia și o ispitea cu tot felul de daruri și de făgăduieli, o căpetenie de oșteni turci, numit Kara-Ilan, adică „Șarpele Negru”.

Maria nu voia s-audă. Își vedea de casa și de ograda părinților, fie torcând și cusând cu degete meștere, în zilele de iarnă, fie muncind pe câmp, plivind și mânuind cu braț voinic uneltele de plugărit.

Se gândea Maria să se mărite, la vremea ei, cu vrun flăcău din sat, să-și întemeieze o gospodărie, după datină și lege.

Dar turcul nu se lăsa.

Într-o noapte, veni pe furiș cu alți câțiva, s-o răpească.

Tatăl și fratele Mariei ieșiră cu topoarele, să-și apere cinstea casei. Ei uciseră trei tâlhari, dar cum mai erau șapte, cei doi români fură omorâți, chiar în fața ușii care ocrotea pe Maria. Fata auzi strigătele lor de moarte, horcăiturile părintelui și fratelui ei, auzi cum răbufnesc paginii și vor să dărâme ușa cu umerii.

Maria sta în dosul acelei uși, în mână cu o sabie turcească, luată de la dușman cu o săptămână înainte. Cel dintâi care pătrunse în odaia fetei a fost însuși Kara-Ilan. Rânjea de bucurie și întindea brațele s-o cuprindă. Dar n-apucă să facă un pas, că îl și lovi Maria în creștetul capului și-l spintecă, lăsându-l lat.

Ceilalți turci, crezând că în acea încăpere se mai ascundeau și alți săteni înarmați, fură cuprinși de spaimă și o luară la goană. Mai ales că mai marele lor, șarpele negru, se afla acum în paradisul lui Mahomet.

Maria se strecură pe fereastră și o luă pe câmp, cu sabia în mână, gata să-și plătească scump viața și cinstea.

Dar n-o văzu și n-o urmări nimeni… Fără să mai aibă răgaz de-a-și plânge și de a-și îngropa morții iubiți, fata se ascunse la niște rude dintr-un sat vecin, își tunse cosița, se îmbrăcă în haine ostășești și jură să-și răzbune părintele și frățiorul, să vie de hac cât mai multor păgâni. N-a bănuit nimeni că acel ostaș Marin Putoieanul, din oastea lui aga Stoica, era fată, nu băiat.

Maria a fost prinsă de turci, împreună cu alți robi, și purtată pe drumuri depărtate, în amar surghiun.

*

În anul 1595 era sultan la Țarigrad Murat al treilea. Împărăția turcească trăia zile grele, semiluna începea să apună. Spahiii și ienicerii nu mai voiau să meargă la război, fiindcă nu li se plăteau lefurile. Visteria era sleită. În vremea aceasta, vești proaste veneau de la Dunăre: voievodul Mihai al Țării Românești, în unire cu craiul Ardealului, Jigmond Batori, și cu Aron Vodă, domnul Moldovei, ridicaseră steag de răzmeriță și loveau în turci, care la Dunăre, care aiurea!

Murat al treilea muri de inimă rea și-n locul său veni unul din feciorii săi, Mahomet.

Ca să vedem ce fel de om era acest Mahomet al treilea, ajunge să știam ce a făcut în cele dintâi zile ale înscăunării sale. Anume:

Și-a adunat cci nouăsprezece frați (câți mai rămăseseră din cei o sută de copii ai lui Murat), îi îmbrățișă pe fiecare, arătându-le marea dragoste ce le-o poartă și, despărțindu-se de ei, îi puse să se culce fiecare în altă odaie, în toiul nopții, cei nouăsprezece sultani se pomeniră cu gâzii cumpliți, muții Seraiului, cărora li se tăiase limba, ca să nu poată povesti fărădelegile pe care erau siliți să le facă. Frații noului padișah fură sugrumați în tăcere, să n-audă nimeni. Omorându-i, Mahomet scăpa de cei ce aveau drept la tron și ar fi putut să-l omoare ei și să-i ia locul.

Pe cei nouăsprezece frați uciși, sultanul îi culcă în sicrie de chiparos, le împodobi cosciugele cu turbane și pene de cocor și le duse cu mare alai și bocete, și lacrimi, așezându-le la loc de cinste, alături de tatăl lor.

*

Foametea și ciuma se adăugară celorlalte urgii care bântuiau împărăția. La Dunăre fulgera sabia lui Mihai și se adunau ostile creștine, dornice să se scuture o dată de vechea robie.

Mahomet III se gândi să pună în fruntea armiilor sale pe cel mai încercat dintre căpitani, pe bătrânul Sinan-Pașa, care fusese de trei ori mare vizir și era trimis departe, în surghiun, după ce câștigase mari izbânzi, pe câmpuri de luptă, în Rumelia, în Asia, în Africa.

Înainte de a porni spre Dunăre, Sinan voi să arate sultanului și altor turci de vază o priveliște măreață.

Pe At-Meidan (maidanul cailor, fostul hipodrom al împăraților bizantini) el orândui să treacă mii și mii de ieniceri[1], spahii[2], purtători de steaguri, muzicanți, șiruri de cămile. Soarele arzător își revărsa focul pe vârful sulițelor, pe iataganele scânteietoare, pe pietrele scumpe ce împodobeau frâul cailor, pe alămurile proaspăt frecate ale trâmbițelor, ale fluierelor, ale tobelor.

În fruntea lor mergea călare însuși marele vizir, moșneagul înalt, sprinten, care, trecut de optzeci de ani, era mai zdravăn ca un ienicer de treizeci.

Barba albă și lungă i se resfira pe piept, iar în fesul, înconjurat de turban, strălucea o uriașă ghindă colorată.

La un semn prietenesc a lui Mohomet III, Sinan-Pașa veni și se alătură sultanului, să vadă împreună cum se perindă floarea împărăției.

— Și acum, Înălțimea Ta, preaputernic padișah, vei vedea ce are de gând să facă din ghiaurii de peste Dunăre, supusul și credinciosul tău Sinan, cu această fără ele pereche oștire!…

Într-adevăr, întrerupând o clipă șirul strălucitoarelor perindări, iată o ceată de oameni zdrențuiți, mai bine de o sută, care treceau cu mâinile legate, în fața padișahului.

Erau oameni, bărbați și femei, prinși de război, din Valahia, Ungaria, scoși din închisori, aduși pe jos de departe, ca să fie arătați ca niște bogate prăzi omenești.

Bătrâni gârboviți, cu plete albe, cu fața pământie și sleită, frunți înalte, sub care numai ochii străluceau, căpitani de oaste, învățați, preoți și episcopi, treceau, alături de femei istovite, care se vedeau, prin portul lor de odinioară și prin înfățișarea lor mândră, că fuseseră la ele acasă soții și mame de vajnici căpitani, ele înșile apărătoare ale căminului și ale tării.

În mijlocul atâtor fețe trudite, a atâtor trupuri sleite, frânte, iată un tânăr ostaș, cu plete de aur, cu fața strălucitoare de frumusețe, cu un zâmbet disprețuitor pe buze, privind cu semeție pe sultan, pe Sinan, pe toți marii cădii, hogi, pașale și bei ce se țineau la spatele lui Mahomet.

— Cine este acel ostaș cu chip de femeie? întrebă sultanul. Să mi-l aduceți aici, să-l văd?

Ostașul cu părul de aur fu adus în fața padișahului.

— Cine ești? De unde vii? îl întrebă.

Cu fruntea sus, cu un surâs disprețuitor pe buze, flăcăul răspunse pe românește:

— Nu înțeleg ce mă întrebi? Eu nu știu să vorbesc turcește.

La auzul acestui grai de peste Dunăre, din ceata înalților curteni ce înconjurau pe sultan se desprinse unul care veni să facă pe tălmaciul. Nu era altul decât ticălosul Mihnea, fost de două cri domn în Țara Românească și turcit acum. Ca să fie trimis domn și a treia oară, Mihnea, vânzătorul de țară, ce-a luptat împotriva alor săi, a însoțit pe Sinan împotriva românilor, până și-a găsit moartea la Târgoviște. Acest Mihnea spuse padișahului că ostașul fără mustață este o fată de la Dunăre, prinsă împreună cu alți munteni, de ostile Înălțimei Sale.

Cu ajutorul lui Mihnea, Mahomet descusu pe Maria Putoieanca.

— Te-ai îmbrăcat bărbătește ca să te ții după vreun flăcău ce ți-era drag? o întrebă padișahul.

— Nu! răspunse cu fruntea semeață Maria din Putoieni. N-a știut nimeni că sunt femeie. Am intrat în oaste ca să lupt împotriva voastră!

— Ai ucis cu mâna ta vreun credincios al meu? O mai întrebă sultanul.

— Zece! răspunse Maria.

— Și de ce-ai făcut asta?

— Ca să-mi răzbun neamurile măcelărite de voi, ca să-mi apăr neamul!

Și Maria povesti cum jefuiau otomanii satele românești, cum a vrut s-o răpească Kara-Ilan, cum i-a ucis părintele și fratele, cum i-a omorât ea și-a fugit și s-a făcut ostaș.

Sultanul se încruntă, rămase pe gânduri, în vreme ce curtenii din jurul său erau spăimântați de răspunsurile Mariei și de soarta ce-o aștepta.

Dar crudul ucigaș al fraților săi nu făcu ceea ce credea lumea toată. Dimpotrivă.

Frumusețea și vitejia acelei copile, îi merseseră la inimă. Ar fi vrut s-o oprească la curtea lui, s-o închidă în harem, s-o facă fată de casă pe lângă maică-sa, sultana Valide, o creștină din Italia, o venețiană pre nume Boffa.

Dar Maria nu voi s-audă asemenea înjosire.

— Eu sunt ostaș în oastea țării mele, n-am venit aici să intru slugă turcului!

Mânios, sultanul porunci să i se taie capul. Apoi se răzgândi.

— Deocamdată, s-o trimiteți la închisoare, la Edi-Cule, poate să-i vie mintea la cap!

În sufletul lui, Mohamet își închipuia că de frica morții, cu vremea, acea mândră și încăpățânată valahă se va îndupleca și se va gândi că e mai bine să fie roabă, decât să putrezească în temnița „Celor șapte turnuri” sau să fie aruncată cu o piatră de gât, în apele Bosforului.

Pare-se că sultanul, cu gândul la Maria Putoieanca, n-a putut să doarmă în acea noapte, fiindcă s-a sculat în zori de zi și a poruncit să fie adusă în fața lui, la serai, fetișcana aceea de la Dunăre. L-au adus și pe Mihnea, să fie tălmaci, s-o ispitească. În felul acesta, slujindu-și stăpânul, credea că va ajunge și el, mai repede, stăpân în Țara Românească.

— Copila mea, îi vorbi cu prefăcută blândețe turcitul. Strălucitul padișah vrea cu orice chip să-ți scape viața. Mai mult. Vrea să te dea drept pildă supușilor săi. Dragostea ta de țară, chiar dacă acea țară nu este prietenă Luminăției-Sale, trebuie să fie o pildă. Ca să-ți arate cât de mult te prețuiește, înainte de a te primi în haremul său, înălțimea Sa vrea să-ți dea cinstirea ce se cuvine unui oștean viteaz!

Maria nu înțelegea prea bine gândul sultanului. Primi să fie îmbrăcată în straie strălucitoare de ienicer și purtată prin tot orașul, pe un cal alb, alături de Mihnea, care călătorea pe un armăsar negru. Trei rânduri de câte trei spahii mergeau înaintea ei pe armăsari negri și alte trei rânduri o urmau.

Alaiul se oprea din loc în loc.

Un trâmbițaș suna din goarnă.

Un toboșar bătea toba, lumea se aduna, iar un pristav striga în gura mare:

— Luați pildă de la această fată de ghiaur! Ca să-și răzbune fratele și părintele uciși, n-a pregetat să ia armele împotriva noastră! s-a luptat vitejește, a fost prinsă, dar înaltul padișah a scos-o din robie și o ridică azi în slavă, ca să fie pildă tuturora, bărbaților și femeilor din împărăție, cât e de sfântă dragostea de neam și cum își primește răsplata chiar de la vrăjmaș!

 

 

Așa strigau pristavii, lumii adunate pe ulițele și maidanele Țarigradului. Se minuna și Maria de asemenea purtare a lui Mahomet, de marea cinste ce i se făcuse. Când însă Mihnea i-a tălmăcit cuvintele ce le spuneau pristavii, și când ticălosul a povățuit-o să intre în haremul sultanului, copila a descălecat și n-a vrut să meargă mai departe.

Au dus-o iar în fața lui Mahomet și iar a tălmăcit Mihnea cuvintele fetei:

— Preaputernice padișah, eu n-am ajuns aici ca să vă fiu vouă pildă de vitejie.

Mânios, văzând că nu e nimic de făcut cu această încăpățânată fată de ghiaur, sultanul porunci s-o ducă iar la închisoarea numită Edi-Cule, „Cele șapte turnuri”, unde a fost surghiunit și căsăpit mai târziu Constantin Brâncoveanu și neamurile lui, precum și atâția alți români cu dragoste de țara lor.

*

Nu se știe ce s-a mai întâmplat cu Maria Putoieanca. A îmbătrânit și a murit în temnița de la zidurile Țarigradului? I-au tăiat capul?

A fost înecată în Bosfor? A fugit? Nimeni n-ar putea răspunde.

Dar putoienii au păstrat multă vreme o scrisoare a Mariei, trimisă nu se știe cum, nu; se știe prin cine, de la „Cele șapte turnuri”.

În acea scrisoare povestea pățaniile ei și s îndemna pe români să nu-și plece capul, ci să-l ție sus, să iubească țara și să fie mândri de pământul lor, să-l apere împotriva dușmanului.

„Dar mai ales – scria Maria Putoieanca – feriți-vă de acei vânduți, de acei trădători de neam, cum este ticălosul de Mihnea, care s-a turcit, doar o ajunge domn a treia oară. De aici, din închisoare, mai frumoasă și mai dragă îmi pare țara mea. Iubiți-o, apărați-o, ca urmașii noștri să trăiască în slobozenie și să vă binecuvânteze!

Așa își încheia spovedania săteanca din Putoieni, care, până la capătul vieții a ținut fruntea sus și a avut inima plină de dragoste pentru țara sa.

 

 

[1] Ienicer – soldat din vechea infanterie turcească.

[2] Spahiu – soldat din vechea cavalerie turcească.