AnnaE
#0

Omul care mi-a telefonat la miezul nopţii m-a minţit.

Cînd m-am apropiat de fereastră şi m-am uitat în stradă, l-am văzut stînd la pîndă. De la mine, de la etajul al treilea, nu le pot desluşi feţele. Le zăresc doar, de sus, borurile pălăriilor închise la culoare, conturîndu-se pe umerii trench-coat-urilor alburii. Sînt doi la număr. Al treilea se află probabil în Fiatul albastru staţionat lîngă trotuarul de vizavi.

Un trecător grăbit, cu gulerul pardesiului ridicat şi cu mîinile înfipte în buzunare, traversează strada. Ce caraghioşi sînt oamenii văzuţi de sus. Par nişte mogîldeţe rotunde şi uşor turtite, de sub care ţîşnesc nişte picioare scurte, în plină mişcare. Şi automobilele văzute de sus sînt caraghioase. Seamănă cu nişte gîndaci de bucătărie, foarte lucioşi, care aleargă cu iuţeală uimitoare.

E ridicol să-ţi treacă prin minte astfel de gînduri, cînd te ştii condamnat la moarte şi călăii aşteaptă să te execute. Poate că m-a oţelit contactul permanent cu primejdia, cu neprevăzutul, cu acel imponderabil în stare să dea peste cap planurile cele mai bine puse la punct.

N-aş putea spune că nu sînt emoţionat. Inima îmi galopează. Îi simt zvîcnirile. Sîngele pulsează violent în carotide. Poate că mă strînge gulerul cămăşii. Simt şi un nod în esofag. Doctorii spun că această senzaţie constituie unul din simptomele bolilor de ficat. După cum merg treburile, nu pare că voi avea timp să-mi tratez ficatul.

Oamenii îşi doresc îndeobşte o moarte rapidă, care să-i scutească de suferinţe. Un atac de cord, un accident, o congestie cerebrală. Nu de mult - la un pahar de vin - făceam apologia morţii fulgerătoare. Una este însă teoria şi alta practica. Acum mă aşteaptă o moarte fulgerătoare. Aşa cum mi-am dorit. E destul să cobor în stradă. Pe trotuar, în faţa casei, totul se poate termina în cîteva frînturi de secundă. Două rafale de pistoale automate... şi...

Instinctul de conservare e mai puternic decît cele mai convingătoare considerente filozofice. Perspectiva morţii imediate îmi trezeşte toate simţurile, toate energiile latente. Sînt un pachet de nervi. Şi creierul lucrează febril. Trebuie totuşi să-i pun frînă. Excesul de imaginaţie generează adeseori panica.

Pe unii frica îi paralizează. Mie îmi dă ghes să acţionez. Să mă apăr. La nevoie, să lovesc.

În fond de ce mi-aş pierde cumpătul? Şi călăii mai sînt oameni. Oameni ca şi mine. Şi cu oamenii am învăţat să lupt. Am şi arme. Un adevărat arsenal. Un „Smith and Wesson” 38, un „Colt” 45 şi un „Lüger” P08. Le păstrez în comoda din dormitor. Am şi treizeci de încărcătoare pline. Pot susţine un asediu.

Cunosc mijloacele de luptă ale oamenilor Mafiei. Am să mă apăr folosind propria lor tactică. Este adevărat că ei sînt mulţi şi eu sînt singur.

Singur!...

Dacă aş telefona acum unui prieten şi i-aş cere să-mi vină în ajutor, n-ar şti cum să se descotorosească de mine. În cel mai bun caz ar invoca obligaţiile familiale. Şi mi-ar închide telefonul în nas. Numai unchiul Matteo m-ar putea, eventual, ajuta. Dar nu ştiu dacă are s-o facă.

Nu-mi rămîne decît să mă descurc de unul singur. În ultimii ani m-am deprins, de altfel, să mă bizui pe propriile mele puteri şi resurse. Pînă acum nu m-au trădat. Şi ocazii să le verific au fost destule. Este adevărat că printre adversarii mei nu s-au numărat şi oamenii Mafiei. Camarazii mei de luptă de ieri sînt duşmanii mei de azi,

Mă uit pe fereastră,

Călăii mei îşi vorbesc, apoi unul din ei se îndepărtează. Al doilea a rămas pe loc şi se uită în sus spre ferestrele apartamentului meu. Dacă lumina de pe stradă ar fi mai puternică, l-aş putea identifica. N-ar fi exclus să-l cunosc.

În apartamentul meu luminile sînt stinse. Le-am stins după convorbirea telefonică de la, miezul nopţii. Au trecut de atunci cincisprezece minute. Cincisprezece minute mai lungi decît cincisprezece secole.

Călăii ştiau că îndată după miezul nopţii urma să părăsesc casa. Mă aşteptau, ca să mă cureţe. Mă întreb cine i-a anunţat. Cine ştia că aveam de gînd să plec de acasă? Pierpaolo, Giorgio, Claudio şi Erocle. Înseamnă că unul dintre ei a vorbit. Cu sau fără intenţie.

Telefonul, de pe noptieră zbîrnîie. Îl las să zbîrnîie. Probabil că unul dintre călăi vrea să verifice dacă mai sînt acasă. S-au mirat că n-am coborît încă în stradă.

Telefonul zbîrnîie, răscolind liniştea din apartament.

Să răspund? Poate că totuşi e vorba de o comunicare importantă. La ora actuală însă, nimic nu e mai important decît oamenii care mă pîndesc în stradă.

Mă uit în jurul meu. Trebuie să părăsesc totul. Şi apartamentul acesta confortabil, cu mobile, frumoase, achiziţionate cu atîta plăcere şi garderoba înjghebată ani de-a rîndul şi de care eram atît de mîndru... Mi-a plăcut întotdeauna frumosul. Sub toate formele.

Telefonul a încetat să mai zbîrnîie.

Liniştea din apartament e adîncă, grea, ca într-o catedrală. Sau ca într-o peşteră în care nu reuşesc să  pătrundă zgomotele din afară. În peşteră clipocesc ritmic doar picăturile de apă care cad de sus în pîrîiaşele minuscule ce se scurg tăcute printre pietre. În liniştea apartamentului meu nu se aud decît bătăile propriei mele inimi. Şi tictacul pendulei din salon. Şi unele şi altele se contopesc bizar.

Privesc iarăşi pe fereastră,

Călăii s-au reunit din nou. Se uită în sus spre ferestrele mele. Se întrebă probabil dacă nu e cazul să vină după mine.

Unul din ei se uită la ceas, apoi amîndoi se îndreaptă spre intrarea blocului meu.

Iminenţa primejdiei a acţionat asupra mea ca un calmant eficace. Emoţia atît de puternică de pînă acum a lăsat locul unei linişti lăuntrice depline. În schimb simt cum începe să clocotească în mine o furie crescîndă împotriva celor doi indivizi care mă hăituiesc. Cred că aşa se ridică lava, în preajma unei erupţii, din adîncurile abisale ale pămîntului spre craterul care va revărsa în curînd asupra oamenilor foc şi pară.

În mai puţin de un minut, indivizii vor fi sus. Nu le mai zic călăi, fiindcă acum eu voi fi călăul lor. Sînt pregătit de luptă.

Trec în vestibul. Îmi îmbrac în linişte trench-coat-ul şi îmi trag pălăria pe ochi. Sub haină, aproape de piept, simt hamul în care „Lügerul” meu aşteaptă să fie folosit.

În buzunarul vestonului am strecurat „Coltul” şi cî-teva încărcătoare de rezervă.

Attachments