Cizmele înalte pînă peste genunchi ale cancelarului prinţ Bismarck călcau apăsat pe pardoselile de marmură, stîrnind ecouri în Sirul de încăperi vaste ale palatului imperial, pe care le străbătea sub privirile neclintite ale cuirasierilor de gardă, încremeniţi în poziţie de drepţi. Soldaţii aceştia, atît de țepeni încît evocau personajele de ceară din muzeul inaugurat de curînd în Kaiser Galerie, încadrau doi cîte doi uşile duble, pe care lachei galonaţi le dădeau la o parte într-o solemnă succesiune, deschizînd drum cancelarului spre cabinetul îm-păratului Wilhelm I.
Prinţul Bismarck respira prin toţi porii forţa. Un ade-vărat gigant - întrecea cu un cap pe mai toţi soldaţii din gardă, aleşi dealtfel pentru statura lor uriaşă şi atît de deco-rativă - avea ochi pătrunzători, ce intimidau, trăsături aspre, gesturi greoaie şi mers apăsat de pachiderm. Energia lui explo-zivă, accesele de furie, caracterul neînfrînat, spiritu-i răzbu-nător făcuseră pe unii deputaţi din Reichstag să-l asemuiască cu zeul Vulcan. De acolo i se trăgea poate şi porecla: Cance-larul de Fier.
Cînd pătrunse în anticamera cabinetului imperial, înalţii demnitari, care-şi aşteptau rîndul spre a fi primiţi în audienţă, i se înclinară cu deferentă. Făcu excepţie numai baronul von Schrame, şambelan al împărătesei Augusta, care-i întoarse ostentativ spatele, reflectînd prin atitudinea sa antipatia ma-nifestată de imperiala lui stăpînă faţă de cancelar. Gestul lui von Schrame nu scăpă prinţului, care rosti ca pentru sine, dar destul de tare spre a fi auzit de toată lumea:
- Astăzi nici valeţii nu mai ştiu să se poarte!
Baronul, pîrjolit de vorbele dispreţuitoare ale cancelarului, vru să riposteze, dar se abţinu. I-ar fi, dat o satisfacţie prea mare, arătînd că se recunoscuse în postură de slugă. Se va răzbuna însă, manevrînd din umbră a-i dejuca planurile, îşi îngăduia luxul de a-l înfrunta, fiindcă se ştia apărat de împărăteasă.
Ofiţerul de ordonanţă, care veghea la uşa cabinetului im-perial, îşi făcu loc printre demnitari şi se înfăţişă cancelarului, lovindu-şi respectuos călcîiele.
- Alteţă, Majestatea-Sa Imperială vă aşteaptă! Îmi per-miteţi să anunţ sosirea Alteţei-Voastre Majestăţii-Sale!
Pătrunse în cabinet, iar după cîteva clipe reapăru aferat.
- Vă rog să intraţi, Alteţă!
Bătrînul împărat Wilhelm, în uniformă de mareşal, stătea cu mîinile la spate, în faţa ferestrei care privea spre piaţa Operei. Razele soarelui îi aureau favoritele albe, stufoase, ce-i încadrau obrajii plini, rozalii. Deşi trecuse pragul celui de-al nouălea deceniu de existenţă, stătea drept, ţinînd pieptul scos înainte, ca un soldat la paradă. Fruntea îi era înnourată de gînduri. Buzele-i strînse i se subţiaseră ca două fire de aţă.
Ţăcănitul pintenilor cancelarului, care-l salută milităreste, îl făcu să se întoarcă într-acolo. Silueta masivă a prinţului, îmbrăcat în redingota neagră a uniformei de cuirasieri din Sydlitz, se încadra pe fundalul uşii albe asemenea unei statui plasate într-o nișă.
Împăratul se apropie de birou şi arătă cu un gest ziarul Der Post, din 8 aprilie 1875, al cărui editorial era înconjurat cu roşu.
- Am citit articolul, rosti. E tare! Poate prea tare!
Îşi puse ochelarii, luă jurnalul de pe masă si reciti un pa-saj subliniat cu acelaşi creion roşu: Ne ameninţă războiul? Da! Se poate afirma cu toată certitudinea că războiul ne ame-ninţă efectiv!
Lăsă gazeta să cadă pe masă, apoi îşi scoase ochelarii.
- Argumentele referitoare la pregătirile militare ale Fran-ţei, dornică să-şi ia revanşa după înfrîngerea din '870, sunt foarte puternice. Nu înţeleg însă de ce a trebuit să amestece Austria si Italia în treaba asta? În jurnal scrie negru pe alb că unele cercuri din Austria si Italia pun la cale, împreună cu Franţa, o coaliţie împotriva noastră.
- O simplă speculaţie politică, Sire. Guvernele Austriei şi Italiei, vizate de articolul din Der Post, se vor grăbi să dezmintă alegaţiile din presă. Aceasta cu atît mai mult cu cît între împăratul Frantz Iosef, Ţarul Alexandru al II-lea şi Maiestatea-Voastră există o alianţă. . .
Wilhelm făcu un gest de nerăbdare.
- O simplă înţelegere verbală, Prinţe. Să nu ne îmbătăm cu apă rece.
- Adevărat, Sire, dar o înţelegere verbală bazată pe o comunitate de interese. Şi Austria si Rusia ştiu că au numai de profitat de pe urma unei prietenii strînse cu ţara noastră.
Împăratul Wilhelm începu să se plimbe nervos prin birou. Uneori îl irita comportamentul cancelarului. I se părea că este tratat ca un copil căruia trebuie să i se explice de mai multe ori un lucru spre a-i fi pe înţeles. Avea mare încredere în judecata politică a cancelarului, dar uneori acesta îl călca pe nervi.
- Eşti atît de sigur că, în cazul unui nou conflict armat între noi si Franţa, Europa va rămîne pasivă ca şi acum cinci ani?
- De aceea am si declanşat această campanie de presă, spre a tatona reacţiile Londrei, Vienei şi Petersburgului, sin-gurele care contează în concertul european. Nu voi dezlănţui războiul decît în ziua în care voi fi sigur că Franţa va rămîne singură în faţa noastră, ca şi în '870.
- Crezi că va rămîne singură?
- Pregătesc terenul ca să rămînă. Trebuie să recunoaşteţi, Sire, că este preferabil un război preventiv, astăzi cînd noi suntem cei mai tari, decît mîine cînd vom avea de-a face cu o Franţă bine pregătită pentru a ne lovi.
Împăratul se opri în faţa cancelarului. Deşi înalt, trebuia să se uite în sus spre a-l privi în ochi.
- În '870 Franţa a rămas singură fiindcă ea a fost cea care a declanşat ostilităţile.
Bismarck zîmbi fin.
- Poate că nu le-ar fi declanşat dacă nu am fi provocat-o să le declanşeze.
- Procedeul depeşei de la Ems nu mai poate fi repetat!
- Există şi alte procedee, Sire ca să atragem în cursă Franţa. Vom pregăti opinia publică europeană în sensul vede-rilor noastre, demonstrînd că Franţa doreşte războiul. Mijloace avem destule!
Împăratul clătină din cap cu îndoială. În aceeaşi dimineaţă, împărăteasa îl prevenise împotriva politicii de mînă forte a cancelarului. „Toată Europa se va ridica împotriva noastră, Willi. Creşterea puterii Germaniei a indispus pe multe căpetenii de stat. Un nou război, provocat de data asta de noi, va dezlănţui o conflagraţie generală." Argumentele Augustei - convenise împăratul - nu erau lipsite de sens. Le respinsese însă cu fermitate, dîndu-i a înţelege că nu i se cuvine unei femei să se amestece în politică. Adevărul este că şi el era uneori înfricoşat de îndrăznelile cancelarului. De fiecare dată însă, loviturile politice si militare ale acestuia, îndelung cal-culate şi temeinic pregătite, dăduseră rezultate excelente. Înfrîngerea Danemarcei şi umilirea Austriei, îngenuncherea Franţei si înjosirea Papalităţii, înlăturarea ducilor şi principi-lor germani ostili Prusiei, dar mai ales crearea marelui Im-periu German erau opera aceluiaşi cancelar Bismarck. Cato-licii îl acuzau că se făcuse unealta lui Anticrist. Chiar dacă Bismarck s-ar fi aliat cu întreaga armată a lui Lucifer - îşi zicea împăratul - foloasele aduse Germaniei erau atît de mari, încît îl spălau de toate păcatele. Cîteodată aproape că se temea de acest om, care-l domina de parcă ar fi fost în-zestrat cu puteri diabolice. Deşi Bismarck îi supunea întot-deauna planurile lui politice si îi cerea aprobarea înainte de a trece la înfăptuirea lor, împăratul avea convingerea că mai în toate cazurile era pus în faţa faptului împlinit. Cînd între împărat si cancelar se năşteau divergenţe - căci se mai întîmpla ca el, Wilhelm, să nu-i împărtăşească opiniile - cance-larul îşi prezenta demisia, ultimatum cu efect garantat, împă-ratul fierbea un timp în propriul lui sos, dar, după ce reflecta adînc, ajungea la convingerea că nici unul dintre înalţii demnitari ai imperiului nu-l putea înlocui pe marele Bismarck. Suspina adînc, apoi ceda, aceeptîndu-i punctul de vedere. După una dintre ultimele demisii prezentate de cancelar şi respinse ca de obicei de suveran, amorul propriu al acestuia fusese adînc rănit de împărăteasa Augusta, care îl întrebase cu prefăcută candoare: „Wilti, câteodată mă întreb dacă în fruntea imperiului se află dinastia Hohenzollern sau dinastia Bismarck?" Împăratul replicase înţepat: „Interesele superi-oare ale statului sunt deasupra vanităţilor meschine. Am ne-voie de acest om şi-l voi păstra chiar dacă nu-ţi va fi pe plac". La penibila scenă domestică asistaseră şi Kronprinzul Friedrich şi fiul acestuia, prinţisorul Wilhelm, care abia păşise pragul adolescenţei. Şi unul si celălalt îl detestau pe Bismarck, fiindcă îi exaspera cu aroganţa, cu aerele lui de superioritate. Îl ştiau însă pe împărat mai încăpăţînat decît un catîr, aşa că nu interveniseră în scurta dispută.
