AnnaE
#0

1

Într-o frumoasă după-amiază, califul Raşid din Bagdad şedea în tihnă, cu picioarele încrucişate pe divan; dormise puţin, căci era o zi caldă, şi acum, după somn, se simţea foarte voios. Trăgea câte un fum din narghileaua din lemn de trandafir, sorbea înghiţitură cu înghiţitură din cafeaua pe care i-o turna un rob; îşi mângâia de fiecare dată, mulţumit, barba — semn că-i plăcea cafeaua. Într-un cuvânt, pe faţa lui se citea că se simte bine. Acesta era ceasul cel mai prielnic să stai de vorbă cu califul, ceasul în care era tare blând şi binevoitor. Din pricina asta, marele vizir Mansor îl vizita în fiecare zi tocmai la acel ceas. Şi în după-amiaza aceasta se înfăţişă ca de obicei, gânditor, însă cu mult mai gânditor decât în alte rânduri. Califul scoase pentru o clipă narghileaua din gură şi întrebă:

— De ce ai o faţă atât de îngândurată, o, marele meu vizir?

Vizirul îşi încrucişă braţele pe piept, se plecă în faţa stăpânului său şi răspunse:

— Stăpâne, nu ştiu dacă am o faţă îngândurată, dar jos, în faţa porţilor palatului, se află un boccegiu care are de vânzare lucruri atât de frumoase, încât tare îmi pare rău că n-am mai mulţi bani.

Califul, care de mult voia să-i facă o bucurie marelui său vizir, trimise jos un arap să-l cheme pe neguţător. Robul se întoarse degrabă cu un grăsan scund, arămiu la faţă, îmbrăcat în straie ponosite şi care ducea o besactea. 

Înăuntru se aflau perle, inele, pistoale cu plăsele bătute în pietre scumpe, cupe, piepteni. Califul şi vizirul le cercetară pe toate pe îndelete şi, în cele din urmă, califul cumpără pentru el şi pentru Mansor nişte pistoale de toată frumuseţea, iar pentru soţia vizirului — un pieptene. Neguţătorul se pregătea tocmai să închidă besacteaua, când califul zări un mic sertar şi întrebă dacă şi acolo sunt lucruri de vânzare. Neguţătorul scoase din sertar o cutie în care se afla o pulbere negricioasă şi o hârtie acoperită cu o scriere ciudată, pe care nici califul, nici Mansor nu o putură desluşi.

— Am primit cândva praful şi hârtia de la un neguţător, care, la rândul lui, le-a găsit pe o uliţă din Mecca, lămuri boccegiul. Nu ştiu ce putere au şi vi le dau pe nimica toată: mie nu-mi sunt de nici un folos.

Califul, căruia îi plăcea să aibă între cărţile sale scrieri vechi, chiar dacă nu le putea citi, îi cumpără hârtia şi cutiuţa. Încuviinţă apoi plecarea neguţătorului... Califul dorea foarte mult să dezlege slovele acelea tainice, şi-l întrebă pe vizir dacă nu cunoaşte pe cineva care să-i ajute la treaba asta.

— Mărite doamne şi stăpâne, spuse vizirul, lângă marea moschee locuieşte un om cu numele de Selim cel învăţat; el ştie toate limbile. Dă poruncă să se înfăţişeze degrabă: poate află el taina acestor slove.

Învăţatul Selim fu adus de îndată.

— Selim, grăi califul, se spune că ai fi foarte învăţat; iată scrierea aceasta; citeşte-o! De vei şti s-o dezlegi, te voi răsplăti cu straie noi, de sărbătoare, iar de nu, vei primi douăsprezece palme şi douăzeci şi cinci de lovituri la tălpi, căci atunci în zadar ţi s-ar mai spune „Selim cel învăţat".

Selim făcu o temenea şi răspunse:

  • Facă-se voia ta, stăpâne!

Privi îndelung scrisul şi deodată strigă:

  • De nu e limba latinească, stăpâne, să mă spânzuri!

— Spune ce scrie, dacă e latinească! porunci califul.

Selim începu să tălmăcească:

— „Omule, tu care vei găsi aceasta, slăveşte-l pe Alah pentru bunătatea sa. Cine va trage pe nas din pulberea asta şi va rosti în acelaşi timp cuvântul Mutabor, acela se va putea preschimba în orice jivină şi va înţelege graiul dobitoacelor. De va voi să-şi capete iară înfăţişarea omenească, să se plece de trei ori către răsărit şi să rostească acelaşi cuvânt. Dar fereşte-te să râzi în timpul cât ai înfăţişarea de lighioană, căci vorba fermecată piere de îndată din mintea fa şi rămâi cu chip de jivină”.

Selim cel învăţat isprăvi de citit. Califul se arătă nespus de mulţumit şi-l puse pe învăţat să facă jurământ că nu va dezvălui nimănui taina aceasta; îi dărui apoi straie frumoase şi-l lăsă să plece, după care grăi către marele său vizir:

— Am făcut un târg bun, Mansor. Cât mă bucur că voi putea lua chip de jivină! Mâine dimineaţă să vii la mine. Mergem împreună pe câmp, tragem pe nas din cutiuţă şi vom putea să ascultăm tot ce se vorbeşte în văzduh, în apă, în pădure şi pe câmp.

Povestea audio o puteti auzi.........Aici

View All Previous Posts
AnnaE
#3

4

Califul povesti păţania prin care-i fusese dat să treacă şi, după ce termină, bufniţa îi mulţumi şi-i zise:

— Ascultă şi povestea mea şi-ai să vezi că nu sunt mai puţin nefericită decât tine. Tatăl meu este maharadjahul Indiei, iar sărmana de mine sunt singura lui fiică şi mă numesc Lusa. Vrăjitorul Kaşnur, care v-a vrăjit pe voi, m-a năpăstuit şi pe mine. Kaşnur s-a înfăţişat într-o bună zi tatălui meu şi m-a cerut de soţie pentru fiul său Mizra. Tatăl meu însă, care e un om iute la mânie, a poruncit să fie zvârlit jos pe scări. Nemernicul si-a schimbat înfăţişarea şi, în haine de rob, a izbutit să se furişeze şi să ajungă din nou în preajma mea, pe când mă plimbam o dată în grădină şi doream să beau ceva răcoritor; mi-a adus o licoare ce m-a preschimbat în vietatea asta respingătoare, m-a târât încoace mai mult moartă de spaimă şi mi-a zbierat în urechi, cu glas înfricoşător:

„Ai să rămâi aici, urâtă, dispreţuită până şi de lighioane! De nu se va găsi cineva care, nesilit de nimeni, să te dorească de soţie sub această înfăţişare respingătoare, aici îţi vei sfârşi zilele. Iată răzbunarea mea faţă de tine şi de trufaşul tău părinte!”

De atunci s-au scurs multe luni. Stau în lăcaşul acesta singură, tristă şi urâtă de lume; chiar şi jivinelor le e groază de mine; nu mă pot desfăta cu frumuseţile firii, căci ziua sunt oarbă şi numai în ceasurile când luna îşi revarsă lumina palidă peste aceste ziduri cade vălul de pe ochii mei.

Bufniţa sfârşi de vorbit şi îşi şterse din nou ochii cu aripa, căci istorisirea suferinţelor ei îi storsese noi lacrimi.

După povestirea prinţesei, califul căzu pe gânduri.

— Dacă nu mă înşel, spuse el, între nenorocirile noastre se ţes fire tainice; dar cum să găsesc cheia acestei taine?

Bufniţa îi răspunse:

— Of, Doamne! Şi eu am această bănuială, căci odată, în frageda mea copilărie, o femeie înţeleaptă mi-a prorocit că o barză îmi va aduce o mare fericire, şi cred că ştiu cum am putea să ne găsim scăparea.

Califul se arătă foarte mirat şi o întrebă ce vrea să spună.

— Vrăjitorul care ne-a urgisit pe amândoi, zise ea, vine o dată pe lună printre dărâmăturile de aici. Nu departe de cămara aceasta se găseşte o sală: acolo obişnuieşte el să chefuiască cu o şleahtă de prieteni, l-am auzit adeseori povestindu-şi fărădelegile; cine ştie, poate că are să spună cuvântul fermecat care v-a pierit din minte.

— O, scumpă prinţesă! strigă califul. Spune repede, când vine şi unde se află sala?

Bufniţa tăcu o clipă, apoi zise:

— Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar nu vă pot împlini dorinţa decât cu o condiţie.

— Spune! Spune! strigă Raşid. Porunceşte! Primim orice condiţii!

— Aş dori să-mi recapăt şi eu libertatea odată cu voi, dar aceasta nu se poate întâmpla decât dacă îmi cere mâna unul din voi.

Berzele se arătară cam miratele de această propunere şi califul făcu semn slujitorului său să iasă puţin afară împreună cu el.

— Mare vizir, spuse califul când fu dincolo de uşă, ăsta-i un târg prost, dar n-ai ce-i face, trebuie să-l primeşti!

— Cum? răspunse acesta. Nu vreau câtuşi de puţin ca soţia mea să-mi scoată ochii când mă întorc acasă. În afară de asta, eu sunt prea bătrân, pe câtă vreme măria ta eşti tânăr şi neînsurat, poţi mai curând să ceri mâna unei tinere şi frumoase prinţese.

— Tocmai asta e! oftă califul în timp ce aripile îi atârnau pleoştite. Cine îmi spune că e tânără şi frumoasă? Asta se cheamă să cumperi mâţa-n sac.

Se îndemnară unu! pe altul vreme îndelungată, până ce califul, văzând că vizirul său ar vrea mai bine să rămână barză decât să se însoare cu bufniţa, se hotărî să facă el însuşi lucrul acesta. Bufniţa se arătă încântată şi spuse că sosiseră tocmai la timpul potrivit, întrucât era cu putinţă ca vrăjitorii să se adune chiar în noaptea aceea. Apoi părăsi încăperea împreună cu berzele şi toţi porniră spre sala cu pricina. Merseră ce merseră printr-un coridor întunecos şi deodată, de după un zid năruit, ţâşni o lumină sclipitoare. Se apropiară de locul acela şi bufniţa îi povăţui să stea nemişcaţi. Prin crăpătura lângă care se aflau se vedea o sală mare, minunat împodobită, cu coloane de jur împrejur. O mulţime de lămpi în fel şi fel de culori înlocuia lumina zilei. În mijlocul sălii se afla o masă rotundă pe care erau aşezate bucatele cele mai alese. Jur împrejurul mesei, pe o sofa, şedeau opt bărbaţi. Berzele recunoscură printre ei pe neguţătorul care le vânduse pulberea fermecată. Vecinul său de masă îl îndemnă să povestească ultimele sale isprăvi. Între altele, el istorisi povestea califului şi a vizirului său.

AnnaE
#4

5

— Care este cuvântul pe care trebuia să-l ţină minte? întrebă celălalt vrăjitor.

— Un cuvânt greu, în limba latinească, cuvântul Mutabor.

La auzul acestui cuvânt, berzele, pitite după crăpătura zidului, aproape că-şi ieşiră din minţi de bucurie. O luară la fugă cu picioarele lor lungi, năpustindu-se către poarta ruinei atât de iute, încât bufniţa abia putu să se ţină după ele. Înduioşat, califul îi spuse bufniţei:

— Izbăvitoare a vieţii mele şi a prietenului meu, drept recunoştinţă veşnică faţă de tot ceea ce ai făcut pentru noi, te rog să-mi fii soţie.

Apoi berzele se întoarseră către răsărit. Îşi înclinară de trei ori gâturile lor lungi către soarele care tocmai se înălţa de după munţi. „Mutabor", strigară ele şi îşi recăpătară de îndată vechiul lor chip; bucuria noii vieţi dobândite făcu ca stăpânul şi slujitorul său să-şi cadă în braţe unul altuia, râzând şi plângând. Când îşi întoarseră privirile, rămaseră înmărmuriţi. Înaintea lor stătea o fată frumoasă, gătită cu podoabe de preţ. Zâmbind, ea îi întinse mâna califului şi-l întrebă:

  • Nu mai recunoşti bufniţa?

Într-adevăr, ea era. Califul fu atât de încântat de frumuseţea şi de farmecul ei, încât strigă:

— Binecuvântat fie ceasul când am luat chip de barză! 

Cei trei o porniră acum împreună spre Bagdad. Califul găsi în veşmântul său nu numai cutiuţa cu pulberea fermecată, ci şi punga lui cu bani.

În primul sat cumpără cele trebuincioase călătoriei şi astfel ajunseră curând la porţile Bagdadului. Sosirea califului stârni uimire — norodul îl crezuse mort şi mare-i fu bucuria revăzându-şi stăpânul iubit.

În schimb, mânia lor faţă de vrăjitorul Mizra, care-i înşelase, nu cunoscu margini. Intrară în palat şi-i întemniţară pe bătrânul vrăjitor şi pe fiul lui. Califul porunci ca bătrânul să fie închis în încăperea din castelul năruit, care slujise drept adăpost prinţesei cât timp avusese înfăţişare de bufniţă, şi să fie spânzurat acolo. Fiul său însă, care nu cunoştea vrăjile tatălui, fu pus să aleagă între moarte şi pulberea vrăjită. Alegând pulberea, marele vizir îi întinse cutiuţa. Tânărul trase o dată pulberea pe nas şi cuvântul fermecat rostit de calif îl prefăcu în barză. Califul porunci să fie închis într-o cuşcă de fier, iar cuşca să fie aşezată în grădina sa.

Ani mulţi şi fericiţi trăi califul Raşid alături de soţia sa, prinţesa; cele mai plăcute clipe ale lor erau acelea de după-amiază, când venea la ei marele vizir; de multe ori aduceau vorba despre păţania lor, amintindu-și de vremea când fuseseră berze, iar când era vesel, califului îi plăcea să-l maimuţărească pe marele vizir aşa cum arătase în chip de barză. Păşea încruntat, cu picioarele ţepene, de-a lungul încăperii, clămpănea, îşi flutura braţele ca pe nişte aripi şi arăta cum se plecase zadarnic vizirul spre răsărit, strigând mereu: „Mu-mu“. Pentru soţia califului şi copiii ei joaca aceasta era de fiecare dată un prilej de haz nespus; când însă califul clămpănea vreme prea îndelungată şi se apleca mereu strigând „mu-mu“, vizirul ameninţa zâmbind că va destăinui soţiei califului cele ce vorbiseră în faţa uşii prinţesei-bufniţe.

*

Selim Baruch îşi isprăvi povestirea, iar neguţătorii se arătară foarte mulţumiţi.

— Într-adevăr, nici nu ştim când s-a scurs după-amiaza, spuse unu! dintre ei, dând la o parte perdeaua cortului. Se simte adierea răcoroasă a vântului de seară; putem să mai facem o bucată de drum. 

Tovarăşii săi se arătară de aceeaşi părere, strânseră corturile şi caravana porni iar, în aceeaşi rânduială. Călătoriră aproape toată noaptea; ziua, arşiţa apăsa înăbuşitor, noaptea, în schimb, era răcoroasă şi luminată de stele. Ajunseră în sfârşit într-un loc potrivit pentru popas, ridicară corturile şi se pregătiră de odihnă. Neguţătorii îi purtară de grijă străinului ca unui prieten drag. Unul îi dădu o pernă, altul o cergă, al treilea îi dărui un rob — pe scurt, fu slujit cu multă dragoste, încât străinul se simţi ca la el acasă.

Când se treziră, începuse să se simtă zăpuşeala zilei şi hotărâră cu toţii să aştepte în locul acela până se va lăsa seara. După ce mâncară laolaltă, se aşezară din nou în cerc şi tânărul neguţător grăi către cel mai în vârstă:

— Selim Baruch ne-a dăruit ieri o după-amiază plăcută. Ce-ar fi, Ahmet, dacă ai istorisi şi tu ceva, fie din lunga ta viaţă, care de bună seamă că a fost plină de întâmplări, fie o poveste frumoasă.

Ahmet tăcu o vreme, ca şi când ar fi chibzuit ce să povestească şi ce nu; în sfârşit, grăi:

— Dragi prieteni! V-aţi arătat în această călătorie buni tovarăşi de drum, iar Selim de asemenea s-a dovedit că este vrednic de încrederea mea; de aceea vreau să vă povestesc o întâmplare din viaţa mea, despre care, de obicei, pomenesc cu prea puţină plăcere şi nu în faţa oricui: Povestea Vasului Nălucă.