POVESTEA MÂINII TĂIATE
M-am născut la Constantinopol. Tatăl meu era dragoman (tâlmaci) la Poartă (curtea turcească) şi făcea negoţ cu uleiuri înmiresmate şi mătăsuri, negoţ care-i aducea câştiguri bune. Mi-a dat o creştere aleasă, învăţătura am primit-o în parte de la el, în parte de la preotul nostru. La început a fost vorba să moştenesc neguţătoria lui, dar, deoarece mă arătasem mai destoinic decât se aşteptase, a ţinut seama de poveţele prietenilor lui şi a hotărât să mă facă doctor, căci un doctor care învăţa ceva mai mult decât un şarlatan obişnuit putea să-şi croiască o viaţă fericită la Constantinopol. În casa noastră veneau mulţi franţuzi şi unul din ei l-a înduplecat pe tatăl meu să mă lase să plec cu el în patria sa, la Paris, unde asemenea lucruri se învăţau fără plată şi foarte bine. Voia să mă ia cu el pe propria-i cheltuială, când avea să se înapoieze în ţară. Tatăl meu, care cutreierase şi el lumea în tinereţe, a încuviinţat să plec, iar franţuzul m-a înştiinţat că peste trei luni vom porni la drum. Eram nespus de fericit că voi vedea ţări străine şi aşteptam cu nerăbdare clipa plecării. Franţuzul îşi isprăvi în sfârşit treburile şi se pregăti de drum; în ajunul plecării, tatăl meu m-a chemat seara în iatacul lui. Erau grămădite acolo fel de fel de veşminte, care de care mai frumoase, iar pe masă — arme. O movilă de aur mi-a luat însă ochii. Atâta bănet nu mai văzusem vreodată. Tatăl meu m-a îmbrăţişat şi mi-a spus:
— Iată, fiule, ţi-am pregătit straie de drum. Armele
acestea ţi le dăruiesc ţie, sunt aceleaşi pe care mi le-a dăruit şi mie, la rându-mi, bunicul tău când am pornit în lume. Ştiu că te pricepi să le mânuieşti, dar să nu le foloseşti decât când eşti în primejdie. Atunci însă apără-te cu străşnicie. N-am bogăţii mari; mi-am împărţit averea în trei: o parte pentru tine, o parte pentru traiul şi nevoile mele, iar a treia, partea cea mai sfântă şi de care nu mă voi atinge niciodată, am s-o pun bine pentru zilele de restrişte care ar putea să te ajungă.
Aşa mi-a grăit bătrânul meu părinte şi ochii îi jucau în lacrimi; cine ştie, poate îi spunea inima că n-am să-l mai văd niciodată.
Călătoria s-a sfârşit cu bine şi am ajuns curând în ţara franţuzească. Şase zile şi şase nopţi am mers până în oraşul cel mare — Paris. Aici, prietenul meu, franţuzul, a închiriat pentru mine o cameră şi m-a povăţuit să folosesc cu chibzuinţă banii — aveam cu totul două mii de taleri. Am locuit trei ani în acest oraş şi am învăţat tot ce trebuie să ştie un doctor iscusit; aş minţi însă dacă aş spune că mă simţeam bine acolo, căci obiceiurile lor nu-mi erau pe plac; şi aveam şi puţini prieteni adevăraţi, aceştia erau însă tineri nobili.
Până la urmă, dorul de ţară m-a copleşit; în tot acel răstimp nu primisem nici o ştire de la tatăl meu şi am folosit cel dintâi prilej care mi-a ieşit în cale ca să mă întorc acasă.
O solie pleca din Franţa către înalta Poartă. M-am tocmit ca doctor-chirurg în slujba acelei solii şi am ajuns cu bine la Stambul. Am găsit casa părintească, zăvorâtă. Vecinii, miraţi de sosirea mea, mi-au povestit că tata murise cu două luni înainte. Preotul, dascălul meu din copilărie, mi-a adus cheile casei. Singur şi părăsit, m-am aşezat în casa pustie. Toate erau la locul lor, aşa cum le lăsase tata, numai galbenii — pe care făgăduise să mi-i lase — lipseau. L-am întrebat pe preot, dar acesta, făcând o plecăciune, mi-a răspuns:
— Tatăl tău a murit ca un sfânt, căci a lăsat toţi galbenii bisericii.
Lucrul acesta îmi era şi mi-a rămas de neînţeles; dar ce puteam face? Nu aveam nici o dovadă împotriva preotului şi trebuia să mă socotesc fericit că nu-şi însuşise casa şi celelalte bunuri ale tatălui meu. Acesta a fost cea dintâi năpastă care a căzut pe capul meu, după care nenorocirile s-au ţinut lanţ. Nu-mi câştigasem faimă de doctor, căci nu îmi venea să mă laud singur şi n-avea cine să mă facă cunoscut; tatăl meu, care m-ar fi ajutat să pătrund în casele bogătaşilor şi ale celor suspuşi, nu mai era şi toţi aceştia îl dăduseră uitării pe sărmanul Zaleukos. Mărfurile rămase de la tată meu nu mai aveau căutare, căci cumpărătorii se risipiseră după moartea sa şi alţii noi se găseau cu greu. Stăteam şi mă gândeam la soarta mea amară, când, deodată, mi-am adus aminte că întâlnisem adeseori în Franţa oameni din neamul meu care cutreierau ţara în lung şi în lat şi făceau negoţ în pieţele oraşului; aveau cumpărători cu duiumul, căci neguţători de pe alte meleaguri erau la mare preţ. Cu asemenea neguţătorie se putea agonisi bănet, nu glumă. M-am hotărât pe loc: am vândut casa părintească am încredinţat o parte din bani unui prieten credincios iar cu restul am cumpărat ceea ce avea căutare în Franţa, şi anume: şaluri, mătăsuri, pomezi şi uleiuri. Mi-am asigurat un loc pe o corabie şi am pornit în cea de-a doua călătorie spre Franţa. De îndată ce se pierdură în zare palatele din Dardanele, norocul păru să-mi surâdă din nou. Am ajuns repede şi cu bine. Am cutreierat oraşele mari şi mici ale franţuzilor, şi peste tot am găsit cumpărători berechet. Prietenul meu din Stambul îmi trimitea mereu mărfuri noi şi, pe zi ce trecea, strângeam tot mai mulţi bani. Când, în sfârşit, am adunat atâta cât credeam că va fi de ajuns pentru o neguţătorie mai mare, am pornit-o cu mărfurile mele spre Italia. Dar mai trebuie să mărturisesc ceva: dobândeam câştiguri şi de pe urma meşteşugului de vraci. Când ajungeam în câte un oraş, dădeam de veste printr-o înştiinţare scrisă că a sosit un doctor grec, care a lecuit multe beteşuguri; şi, într-adevăr, balsamurile şi leacurile mele mi-au adus țechini cu toptanul. Până la urmă am poposit şi în oraşul Florenţa din Italia. Am hotărât să rămân vreme mai îndelungată în acest oraş, pe de o parte fiindcă îmi plăcea foarte mult acolo, pe de altă parte fiindcă, istovit de atâta umblet, voiam să mă odihnesc. Am închiriat o prăvălie în partea oraşului numită Santa Croce şi, nu departe de acolo, câteva încăperi frumoase cu pridvor, într-un han. Am dat de veste îndată prin hârtie scrisă că sunt doctor şi neguţător. Nici n-am apucat să deschid bine prăvălia, că muşteriii au şi dat năvală şi, cu toate că pusesem preţuri cam ridicate, vindeam mai mult decât ceilalţi, pentru că eram îndatoritor şi prietenos cu cumpărătorii. Mă aflam de patru zile la Florenţa, şi iată că într-o seară, când tocmai mă pregăteam să închid prăvălia şi, ca de obicei, am aruncat o privire spre lada cu alifii, am zărit un răvaş într-o cutiuţă. Nu-mi aminteam să-l fi pus acolo. Am despăturit hârtiuţa. În ea stătea scris să vin la miezul nopţii pe podul numit Ponte Vecchio. M-am gândit îndelung cine putea fi cel ce mă chema. Nu cunoşteam însă nici un om în Florenţa şi am crezut că cineva vrea să mă cheme în taină la vreun bolnav, lucru care mi se întâmplase adeseori. Am hotărât deci să mă duc, dar, prevăzător, mi-am luat şi sabia pe care mi-o dăruise tatăl meu.
Aproape de miezul nopţii, am pornit-o la drum şi am ajuns la Ponte Vecchio. Podul era părăsit, pustiu, şi am hotărât să aştept până se va ivi cel ce mă chemase.
Era o noapte friguroasă; luna lumina ca ziua. M-am aplecat să privesc undele Arnului, ce străluceau până departe în razele lunii. Orologiile bisericilor din oraş bătură de douăsprezece ori; când m-am ridicat, am dat cu ochii de un bărbat înalt, învăluit într-o mantie roşie, cu obrazul ascuns de un colţ al veşmântului.
Ivirea lui neaşteptată m-a speriat, pentru că apăruse în spatele meu, dar mi-am venit iute în fire şi am rostit:
— De vreme ce m-aţi chemat, spuneţi-mi cu ce vă pot fi de folos.
Omul cu mantia roşie s-a întors spre mine şi mi-a spus apăsat:
- Urmează-mă!
Mi-era teamă să plec singur în tovărăşia acestui necunoscut şi de aceea m-am oprit şi am spus:
— Nu aşa, domnul meu. Mai întâi vreau să ştiu unde mergem; şi apoi, cred că nu trebuie să v-ascundeţi cu atâta grijă obrazul, dacă aveţi gânduri curate faţă de mine.
Omul în roşu păru însă a nu se sinchisi de vorbele mele.
— Dacă nu vrei, Zaleukos, rămâi! răspunse el şi păşi mai departe.
Atunci m-a cuprins mânia.
— Crezi, am strigat, că un om ca mine se lasă dus de nas de orice zevzec? Crezi că am aşteptat zadarnic aici, în frig?
Din trei sărituri l-am ajuns din urmă, l-am înhăţat de mantie şi am început să strig tare, în vreme ce cu cealaltă mână am tras sabia; dar mantia mi-a rămas în mână, iar necunoscutul a pierit după primul colţ. M-am potolit încetul cu încetul, căci îmi rămăsese mantia şi ea trebuia să m-ajute să dezleg ciudata taină. M-am înfăşurat în ea şi m-am îndreptat spre casă. Dar n-am apucat să fac nici o sută de paşi, când cineva a trecut pe lângă mine şi mi-a şoptit în limba franceză:
— Ia seama, conte, în noaptea aceasta nu se poate face nimic!
Până mă întorc, cel ce şoptise trecuse mai departe şi n-am mai zărit decât o umbră furişându-se pe lângă case. Mi-am dat seama că vorbele lui nu fuseseră rostite pentru mine, ci din pricina mantiei pe care o purtam, dar lucrul acesta nu dezlega taina.
A doua zi de dimineaţă am cugetat îndelung asupra celor ce aveam de făcut. La început m-am gândit să dau sfoară în târg că găsisem mantia, dar necunoscutul putea să trimită pe cineva să mi-o ceară şi eu tot nelămurit aş fi rămas. Tot chibzuind astfel, m-am uitat la veşmântul acela mai cu luare-aminte. Era dintr-o catifea plină, genoveză, purpurie, tivită cu astrahan şi brodată cu fir de aur. Frumuseţea deosebită a mantiei mi-a insuflat un gând la care m-am oprit. Am dus-o în prăvălie şi am pus-o în vânzare, dar cu un preţ atât de ridicat, încât ştiam prea bine că n-am să găsesc nici un muşteriu pentru ea. Gândul meu era să privesc cu luare-aminte pe oricine ar întreba de mantie, căci eram sigur că-i voi recunoaşte, dintr-o mie pe necunoscutul care, după ce pierduse mantia, de bună seamă că se va arăta neîntârziat. Mulţi ar fi dorit să cumpere veşmântul acela, a cărui frumuseţe atrăgea toate privirile, dar nici unul nu semăna nici pe departe cu necunoscutul, nici unui nu voia să dea pe ea atâţia bani — două sute de ţechini.
Ce m-a surprins mai mult era că, întrebând pe unul şi pe altul dacă nu mai văzuseră şi o altă asemenea mantie în Florenţa, toţi îmi răspundeau că nu şi mă încredinţau că nu întâlniseră veşmânt mai frumos şi atât de meşteşugit lucrat.
Pe înserat veni un tânăr care mai fusese deseori pe la mine şi oferise şi în ziua aceea o sumă respectabilă pentru mantie; acum zvârli pe masă o pungă cu galbeni şi strigă:
— Pe Dumnezeul meu, Zaleukos, vreau să am cu orice preţ mantia asta, chiar de-ar fi să rămân cerşetor!
Şi începu să numere galbenii.
Mă aflam în mare încurcătură; pusesem mantia în vânzare numai ca să atrag privirile necunoscutului meu, iar acum se ivise acest tânăr zurliu, care se hotărâse să plătească un asemenea preţ. Dar nu mai aveam încotro, l-am făcut pe plac, căci mă ispitea gândul ca pentru păţania mea în miez de noapte să dobândesc atâta bănet.
Tânărul se înfăşură în mantie şi dădu să plece, dar în prag se opri şi, aruncându-mi o hârtie care era prinsă de mantie, îmi strigă:
— Uite, Zaleukos, aici e prins ceva ce desigur nu aparţine veşmântului acestuia!
Am luat hârtia cu nepăsare, însă iată ce scria pe ea: „Adu haina în noaptea asta, la ora ştiută, pe Ponte Vecchio. Te aşteaptă patru sute de ţechini"
Am rămas înmărmurit. Îmi gonisem eu singur norocul. Toate socotelile mele dăduseră greş! Dar n-am stat mult pe gânduri; am adunat cei două sute de ţechini, am alergat după cel care cumpărase mantia şi i-am spus:
— Ia-ţi ţechinii înapoi, bunul meu prieten, şi lasă-mi mantia, căci nu mă pot despărţi de ea.
La început, tânărul a crezut că-i vorba de o glumă, dar când şi-a dat seama că vorbesc serios, s-a mâniat, mi-a strigat că sunt smintit şi ne-am luat la bătaie. În focul încăierării am avut norocul să-i smulg mantia şi s-o iau la goană cu ea; tânărul a chemat însă poliţia în ajutor şi m-a dus la judecată. Judecătorul s-a arătat foarte mirat de fapta mea şi i-a dat dreptate celui care mă pârâse. Eu însă i-am spus tânărului că îi dăruiesc douăzeci, cincizeci, ba chiar o sută de ţechini peste cei două sute pe care-i primisem de la el, numai să-mi înapoieze mantia. Rugăminţile mele nu-i muiaseră inima, aurul însă l-a înduplecat. A luat ţechinii, iar eu am plecat biruitor cu mantia.
Toată Florenţa mă credea smintit, dar puţin îmi păsa mie de lume. Ştiam eu prea bine că din acest târg voi ieşi în câştig.
Am aşteptat cu nerăbdare sosirea nopţii. Am pornit-o cu mantia pe braţ spre Ponte Vecchio, la acelaşi ceas ca şi în noaptea trecută. Când răsună cea din urmă bătaie a orologiului, din beznă se desprinse o umbră care se îndreptă spre mine. Era, fără doar şi poate, omul pe care-l întâlnisem în ajun.
- Ai mantia? m-a întrebat el.
— Da, domnule, i-am răspuns, dar mă costă o sută de ţechini.
- Ştiu, spuse el. Ţine patru sute!
Ne-am apropiat de parmaclâcul podului şi mi-a numărat banii. Erau într-adevăr patru sute; aurul sclipea minunat în lumina lunii; strălucirea lui m-a încântat, dar, vai! nu bănuiam că aceasta îmi va fi cea din urmă bucurie. Am vârât banii în buzunar şi am vrut să văd cine e necunoscutul; obrazul îi era însă acoperit de o mască de sub care se zăreau doar nişte ochi negri care mă străfulgerau.
— Vă mulţumesc, domnule, pentru bunătatea dumneavoastră, şi acum, cu ce vă pot fi de folos? am întrebat eu. Vă spun însă dinainte că nu pot face nimic necinstit.
— Nu-ţi face griji degeaba, mi-a răspuns el, punându-şi mantia pe umeri. Am nevoie de ajutorul dumitale ca medic, dar nu pentru un om viu, ci pentru un mort.
— Cum se poate aşa ceva? am strigat eu, plin de uimire.
— Am venit împreună cu sora mea dintr-o ţară îndepărtată, a început el, făcându-mi semn să-l urmez. Locuiam aici cu ea, în casa unui prieten. Sora mea a murit ieri, pe neaşteptate, din pricina unei boli, şi rudele noastre vor s-o îngroape mâine. O veche datină a familiei cere însă ca cei din neamul nostru să se odihnească în cripta strămoşească; cei care au murit pe alte meleaguri au fost aduşi îmbălsămaţi. Rudelor mele le las numai trupul ei, dar tatălui meu trebuie să-i trimit cel puţin capul fiicei sale, ca s-o mai vadă o dată.
Obiceiul acesta de a tăia capetele celor dragi care au murit mi se părea îngrozitor, dar n-am îndrăznit să suflu o vorbă, de teamă să nu-l jignesc pe necunoscut. Aşadar, i-am răspuns că mă pricep la îmbălsămarea morţilor şi l-am rugat să mă ducă la căpătâiul moartei. Totuşi nu m-am putut împiedica să întreb de ce trebuia să se petreacă totul în taină, la adăpostul întunericului nopţii. Mi-a răspuns că rudele sale găseau că ceea ce vrea să facă este înspăimântător, că la lumina zilei n-ar fi putut să-şi ducă fapta la bun sfârşit. Dar, capul odată tăiat, nu vor mai avea ce spune; e adevărat că ar fi putut el însuşi să-l taie, dar un simţământ firesc îl împiedica s-o facă.
Între timp am ajuns în dreptul unei case mari, impunătoare. Însoţitorul meu mi-a arătat spre ea: era ţinta plimbării noastre din noaptea aceea. Am trecut de poarta casei şi am deschis o uşă mică pe care necunoscutul a închis-o cu grijă în urma noastră; am dat apoi de treptele înguste ale unei scări răsucite, le-am urcat pe întuneric şi am ajuns într-un coridor slab luminat care ducea într-o încăpere unde ardea o lampă agăţată de tavan.
Acolo se afla un pat pe care zăcea moarta. Necunoscutul întoarse capul, părând că-şi ascunde lacrimile. Arătă înspre pat, îmi spuse să-mi fac bine şi repede datoria şi ieşi pe uşă.
Mi-am scos cuţitele pe care, ca medic, le aveam întotdeauna la mine. şi m-am apropiat de pat. Se vedea numai capul moartei, dar era atât de frumos, încât, fără voia mea, m-a cuprins o milă adâncă. Părul negru atârna în şuviţe lungi, obrazul era palid, ochii închişi. După obiceiul medicilor în împrejurările în care au de tăiat un mădular, am făcut întâi o crestătură în piele apoi, cu cel mai ascuţit cuţit, i-am tăiat gâtul dintr-o mişcare. Dar ce groază! Moarta deschise ochii şi îi închise apoi îndată, cu un suspin adânc: părea că abia atunci îşi dăduse sufletul, în acelaşi timp, un şuvoi de sânge fierbinte ţâşni din grumazul ei.
Mi-am dat seama că eu fusesem ucigaşul ei. Căci nu mai încăpea îndoială că murise abia acum, din pricina acestei răni fără de leac. Câteva clipe am rămas ca o stană de piatră, încremenit de spaimă. Oare necunoscutul cu mantia roşie mă amăgise, sau sora lui nu murise cu adevărat când el o crezuse moartă? O moarte înşelătoare mi se părea mai vrednică de crezare. Nu era însă cu putinţă să-i mărturisesc fratelui moartei că, dacă tăietura ar fi fost mai puţin grăbită, fata s-ar fi trezit poate şi nu i-aş mai fi luat viaţa; de aceea m-am gândit să-i desprind capul, dar atunci ea a mai oftat o dată, s-a întins într-un zvâcnet de durere şi şi-a dat sufletul. M-au străbătut deodată fiori de spaimă şi am zbughit-o afară din încăpere. Dar pe coridor era întuneric; lampa se stinsese, iar însoţitorul meu se făcuse nevăzut. Am bâjbâit prin beznă, de-a lungul peretelui, până la scară. În sfârşit, am găsit-o şi am coborât mai mult lunecând şi poticnindu-mă la fiecare treaptă. Nici jos ţipenie de om. Am găsit uşa întredeschisă şi am răsuflat uşurat când m-am văzut în stradă, mai mult mort decât viu de spaimă. Mânat de frică am luat-o la goană spre casă şi mi-am îngropat faţa în pernă, ca să uit grozăvia pe care o săvârşisem. Dar somnul nu se lipea de mine; abia spre ziuă am început să-mi vin în fire. Mi se părea tot mai sigur că cel ce mă îndemnase la această faptă cumplită — mă încredinţasem de lucrul acesta — nu avea să mă dea în vileag. Am hotărât să mă duc la prăvălie şi să-mi văd de treburi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar, vai! Un lucru pe care l-am băgat de seamă abia în clipa aceea m-a umplut de îngrijorare: pălăria, cingătoarea şi cuţitele îmi lipseau şi bănuiam că le uitasem în iatacul moartei sau că le pierdusem pe drum. Din păcate, prima bănuială părea mai sigură: puteam deci să fiu învinuit ca ucigaş.
Am deschis prăvălia la ceasul obişnuit. Ca în fiecare dimineaţă, vecinul meu vorbăreţ a venit la mine.
— Ei, ce zici de întâmplarea groaznică de azi-noapte? începu el.
M-am prefăcut că nu ştiu nimic.
— Cum, se poate să nu ştii ce ştie tot oraşul? N-ai auzit că cea mai frumoasă floare a Florenţei, Bianca, fiica guvernatorului, a fost ucisă azi-noapte? Vai! am văzut-o chiar ieri cutreierând voioasă străzile, împreună cu logodnicul ei; astăzi ar fi trebuit să aibă loc nunta.
Fiecare cuvânt al vecinului se împlânta ca un cuţit în inima mea. Şi chiar acesta se reînnoia la nesfârşit, cu fiecare muşteriu care lua povestea de la capăt, cu noi şi noi amănunte, unul mai înspăimântător decât altul; nimeni însă nu-mi putea istorisi ceva mai înfricoşător decât ceea ce