Povestea lui Almansor basme si povesti de Wilhelm Hauff

Basme si povesti audio le puteti asculta aici.........https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff

                                    POVESTEA LUI ALMANSOR

 

— O, stăpâne! Oamenii care au vorbit înaintea mea au spus multe poveşti minunate, pe care le-au auzit în ţări străine; cu ruşine trebuie să mărturisesc că eu nu cunosc nici o povestire vrednică de a fi auzită de tine. Dar dacă n-ai să te plictiseşti, am să povestesc soarta minunată a unuia dintre prietenii mei.

Pe vasul acela de piraţi algerieni, de care m-a scăpat mâna ta milostivă, se afla un tânăr de vârsta mea, care nu mi se părea născut pentru veşmântul de rob pe care-l purta. Ceilalţi nefericiţi de pe vas erau fie oameni neciopliţi şi cruzi, cu care n-aş fi vrut să trăiesc laolaltă, fie oameni a căror limbă n-o cunoşteam; de aceea, când aveam un ceas de răgaz, mă aşezam cu drag lângă tânărul acela. Se numea Almansor şi, după felul său de a vorbi, era egiptean. Stăteam de vorbă cu plăcere şi astfel am ajuns într-o zi să ne spunem unul altuia povestea vieţii noastre. Aceea a prietenului meu era mult mai ciudată decât a mea.

Tatăl lui Almansor era un om de vază într-un oraş egiptean, al cărui nume nu mi l-a destăinuit. Zilele copilăriei şi le petrecuse în veselie şi bucurii, înconjurat de toată strălucirea şi bunătăţile pământeşti. Totuşi nu era răsfăţat, iar mintea îi fusese luminată de timpuriu, căci tatăl lui era înţelept şi voia să facă din el un om întreg; în afară de aceasta, avea un dascăl, un învăţat bine cunoscut, care îl ajuta să-şi însuşească tot ce trebuie să ştie un tânăr. Almansor avea cam zece ani, când franţuzii au venit peste mare şi s-au războit cu neamul lui.

Se vede însă că tatăl băiatului nu le-a fost franţuzilor pe plac; într-o bună zi, când se gătea să meargă la rugăciunea de dimineaţă, ei veniră şi-i cerură întâi pe soţia lui, drept zălog pentru bunele sale gânduri faţă de franţuzi, iar când nu vru s-o dea, îl luară cu sila pe fiul său şi-l duseră în tabăra lor.

 

În timp ce tânărul rob povestea aceste lucruri, şeicul îşi acoperi faţa şi în sală se auziră murmure de supărare.

— Cum, strigară prietenii şeicului, cum poate acest tânăr să fie atât de nesocotit şi, printr-o astfel de povestire, să deschidă iarăşi rănile lui Ali Banu, în loc să le vindece? Cum poate el să-i înnoiască durerea în loc s-o stingă?

Chiar şi supraveghetorul robilor era mânios pe neruşinatul tânăr şi-i porunci să tacă.

Tânărul rob fu foarte mirat de toate acestea şi-l întrebă pe şeic dacă în povestirea lui era ceva care nu i-a fost pe plac.

La aceste cuvinte, şeicul se ridică şi spuse:

— Liniştiţi-vă, prieteni! Cum poate acest tânăr să ştie ceva de jalnica-mi soartă, când se află abia de trei zile sub acoperişul meu? În toate grozăviile pe care le-au săvârşit aceşti franţuzi, nu poate fi oare o soartă asemănătoare cu a mea? Nu s-ar putea oare ca însuşi acel Almansor... Dar povesteşte mai departe, tânărul meu prieten!

Tânărul rob făcu o plecăciune şi urmă:

— Aşadar, tânărul Almansor fu luat în tabăra franţuzilor. Acolo o duse destul de bine, căci unul dintre mai-marii franţuzilor îl chemă în cortul său, iar răspunsurile băiatului, tălmăcite în limba lui, îi plăcură; după aceea avu grijă să nu-i lipsească mâncarea şi îmbrăcămintea; dar dorul după tatăl şi mama sa îl făceau pe băiat foarte nefericit. El plânse multe zile de-a rândul, dar lacrimile sale nu-i înduioşară pe franţuzi. Într-o bună zi ei ridicară tabăra şi Almansor crezu în sfârşit că o să se poată întoarce la ai lui, dar nu fu aşa; oştirea începu să înainteze, dădea lupte cu mamelucii, şi în acest timp, tânărul Almansor fu târât după ei. Ori de câte ori se ruga de căpeteniile mai mari şi mai mici ale franţuzilor să fie lăsat să se întoarcă acasă, i se spunea că nu se poate, că e zălog al credinţei tatălui său. Astfel merse din loc în loc zile îndelungate.

Deodată, între ostaşi se iscă o frământare ce nu scăpă băiatului; aceştia ziceau că trebuiesc strânse lucrurile, trebuiesc să plece înapoi, să se urce pe vase; Almansor era nebun de fericire, gândindu-se că acum, când franţuzii se întorceau în ţara lor, au să-i dea drumul.

O luară cu cai şi căruţe îndărăt spre coastă şi, în cele din urmă, se zăriră corăbiile ancorate. Soldaţii începură să se urce pe vase; curând se lăsă noaptea. În timpul acesta, doar o parte din ei izbutiseră să se îmbarce.

Oricât se strădui Almansor să rămână treaz, nădăjduind în fiece clipă că i se va da drumul, în cele din urmă căzu într-un somn adânc.

Nu încăpea nici o îndoială că franţuzii îi puseseră ceva în apă ca să-l adoarmă, căci se trezi pe lumină, într-o încăpere mică, unde fusese adus după ce adormise. Sări din aşternut, dar când atinse podeaua, se clătină şi căzu, căci podeaua sălta în sus şi în jos şi totul în jurul lui părea că se mişcă şi se învârteşte. Se ridică din nou, ţinându-se de pereţi ca să poată ieşi din încăperea în care se afla. În jur răsunau un vuiet şi un şuierat ciudat; nu ştia dacă visează sau dacă e treaz, căci nu auzise niciodată ceva asemănător. În sfârşit ajunse la o scăricică şi urcă anevoie treptele. Ce spaimă îl cuprinse! De jur împrejur nu văzu altceva decât cerul şi marea: se afla pe un vas.

 

Atunci începu să plângă deznădăjduit. Voia să fie dus îndărăt, voia să se arunce în mare şi să pornească înot înapoi, înspre ţara lui, dar franţuzii îl ţinură bine şi unul dintre mai-marii lor îl chemă la el, îi făgădui că, de va fi ascultător, va putea să se înapoieze în ţara lui, şi-i arătă că nu mai fusese cu putinţă să fie dus de la ţărm spre casă; că dacă ar fi fost lăsat acolo, pe mal, ar fi pierit în chip jalnic.

Dar franţuzii nu şi-au ţinut cuvântul, căci vasul a plutit pe apă multe zile în şir, iar când în cele din urmă a aruncat ancora, nu mai erau pe coasta Egiptului, ci în Franţa!

În timpul lungii călătorii, ba chiar din tabără, Almansor începuse să înţeleagă şi să vorbească limba franţuzilor, ceea ce îi prinse foarte bine în această ţară, unde nimeni nu cunoştea limba lui. El fu dus înăuntrul ţării vreme de mai multe zile, şi peste tot lumea se aduna să-l vadă, fiindcă însoţitorii săi spuneau că este fiul regelui Egiptului, care-l trimisese în Franţa la învăţătură.

Ostaşii vorbeau astfel numai pentru ca lumea să creadă că ei au învins Egiptul şi că au făcut pace cu această ţară.

După un drum de mai multe zile pe uscat, ajunseră într-un oraş mare, ţinta călătoriei lor. Acolo fu încredinţat unui vraci, care-l luă în casa lui şi-l sili să-şi schimbe toate obiceiurile moştenite.

Înainte de toate trebui să îmbrace haine franţuzeşti care, fiind foarte strâmte şi scurte, stinghereau mişcările şi nici pe departe nu erau atât de frumoase ca cele egiptene. Apoi nu mai avu voie să se plece cu braţele încrucişate, ci, dacă voia să-şi arate cinstirea faţă de cineva, trebuia să-şi smulgă de pe cap, cu o mână, pălăria mare, neagră, de pâslă, semănând întru totul cu cele pe care le purtau toţi bărbaţii, iar cealaltă mână trebuia s-o întindă într-o parte şi să-şi rotească piciorul drept. De asemenea, nu mai avea voie să şadă jos, cu picioarele încrucişate, după plăcutul obicei din Orient, ci trebuia să stea pe nişte scaune înalte, iar picioarele să-i atârne pe podea. La masă avea mari neplăceri, căci tot ce voia să ducă la gură trebuia mai întâi înfipt într-o furculiţă de fier.

Vraciul era un om aspru şi rău la suflet, care-l chinuia mereu, căci de câte ori băiatul uita şi spunea unui oaspete: «Salem aleicum!», îl bătea cu băţul, deoarece trebuia să zică: «Votre serviteur!» De asemenea, nu mai avea voie să gândească, să vorbească sau să scrie în limba lui, ci, cel mult, să viseze, şi poate că şi-ar fi uitat cu desăvârşire limba, dacă n-ar fi locuit în acel oraş un om care i-a fost de mare folos.

Omul acesta era un bătrân foarte învăţat, care cunoştea multe limbi străine: araba, persana, copta şi chiar chineza, din toate ştia câte puţin; în acea ţară, el era socotit tobă de carte şi i se dădeau mulţi bani ca să-i înveţe şi pe alţi oameni aceste limbi.

Învăţatul îl chema pe Almansor la el de câteva ori pe săptămână, îl ospăta cu poame rare şi cu altele, iar băiatul se simţea ca la el acasă. Bătrânul era un om ciudat. Îi făcuse lui Almansor veşminte cum purtau bărbaţii suspuşi din Egipt. Aceste veşminte le păstra în casa lui, într-o încăpere anume. Când Almansor venea la el, îl trimitea cu un slujitor în camera aceea şi îl lăsa să se îmbrace după obiceiul ţării sale. De acolo era dus apoi în «Mica Arabie» — aşa se chema una din sălile casei învăţatului.

Sala aceasta era împodobită cu tot felul de copaci cultivaţi artificial — palmieri, bambuşi, cedri tineri şi alţii — precum şi cu flori care cresc numai în ţările orientale. Pe podea se aflau aşternute covoare persane, iar de-a lungul pereţilor se înşirau perne; nicăieri nu se vedea un scaun sau o masă franţuzească.

Bătrânul învăţător şedea pe una din perne, arătând cu totul altfel ca de obicei; în jurul capului avea un turban dintr-un frumos şal turcesc, sub gură avea legată o barbă sură care-i ajungea până la brâu şi care semăna cu una adevărată, o barbă impunătoare de om însemnat. Purta biniş de şahmarand, croit dintr-un halat vechi, şalvari largi turceşti, papuci galbeni şi, cu toate că era paşnic din fire, în zilele acelea îşi atârna la şold un iatagan, iar în brâu îşi înfigea un hanger bătut cu pietre false Fuma dintr-o narghilea lungă de doi coţi şi era slujit de oamenii săi, îmbrăcaţi şi ei în port persan, unii dintre ei având faţa şi mâinile înnegrite cu vopsea.

La început, toate acestea i se păru cam ciudate lui Almansor; curând însă el îşi dădu seama că ceasurile când se supunea dorinţelor bătrânului îi erau foarte folositoare. Dacă la vraci nu avea voie să rostească nici un cuvânt egiptean, aici îi era interzisă orice vorbă în graiul franţuzilor; la intrare, Almansor trebuia să rostească cuvintele vestitoare de pace, la care bătrânul persan răspundea cu multă gravitate; apoi, el îi făcea semn tânărului să se aşeze alături şi începeau să vorbească în graiul persan, arab, copt, precum şi în alte graiuri, ceea ce el numea un taifas cărturăresc oriental.

Lângă el stătea un slujitor care, făcând pe robul în ziua aceea, ţinea o carte mare de cuvinte; şi când uita vreun cuvânt, bătrânul făcea semn robului, căuta repede ce voia să spună şi-şi urma vorba.

Robii aduceau vase turceşti cu şerbet şi alte bunătăţi, iar când Almansor voia să-l bucure nespus pe bătrân, îl încredinţa că la el totul e în ordine ca în Orient.

Almansor citea foarte frumos în graiul persan şi acest lucru era de cea mai mare însemnătate pentru bătrân. El avea multe scrieri persane şi-l punea pe băiat să-i citească din ele, urmărindu-l cu luare-aminte şi aflând astfel cum trebuie rostit bine.

Acestea erau zilele de bucurie pentru bietul Almansor, căci niciodată nu pleca de la bătrânul învăţător fără daruri şi, de multe ori acesta îi dădea chiar daruri de preţ, ca bani, albituri sau alte lucruri folositoare, de care ducea lipsă în casa vraciului.

Astfel trăi Almansor câţiva ani în oraşul cel mai mare din Franţa, şi în tot acest timp dorul de ţară nu i se stinse o clipă în piept. Când împlini cincisprezece ani, se petrecu o întâmplare hotărâtoare pentru soarta sa.

Cel mai mare general al franţuzilor — acela cu care Almansor vorbise deseori în Egipt — devenise împărat şi stăpânitor peste ei. Almansor îşi dădea seama că se întâmplă ceva însemnat în oraş, după marile serbări ce aveau loc, dar nu-şi putea închipui că acela pe care-l văzuse în Egipt era acum împărat căci generalul era un om foarte tânăr.

Într-o zi, Almansor mergea pe unul din podurile de peste marele fluviu ce străbătea oraşul; deodată, el zări un om în haine simple de ostaş, ce se rezema de parmaclâcul podului şi privea undele apei. Se uită cu luare-aminte la faţa omului şi-şi spuse că-l mai văzuse undeva. Străbătu pe rând toate încăperile amintirilor şi, când ajunse la uşa camerei Egiptului, îşi aminti deodată că omul era generalul franţuzilor, cu care stătuse deseori de vorbă în tabără şi care se îngrijise totdeauna cu bunătate de el. Nu-i ştia bine numele, dar îşi luă inima în dinţi, se apropie şi, încrucişând braţele pe piept, după obiceiul ţării sale, rosti numele pe care i-l dădeau ostaşii între ei:

• Salem aleicum, Petit-Caporal!

Omul se întoarse mirat, se uită ia tânăr cu o privire ageră, se gândi şi apoi zise:

— Doamne, e cu putinţă? Tu aici, Almansor? Ce face tatăl tău? Cum stau lucrurile în Egipt? Ce vânt te-aduce pe la noi?

Atunci Almansor nu se mai putu stăpâni, începu să plângă amarnic şi răspunse:

— Va să zică nu ştii ce-au făcut cu mine câinii aceia, franţuzii tăi, Petit-caporal? Nu ştii că nu mi-am mai văzut ţara de mulţi ani?

— Nu cumva, spuse generalul, şi fruntea i se întunecă, nu cumva te-au adus încoace cu ei?

 

— Ba da, chiar aşa s-a întâmplat, răspunse Almansor. În ziua când ostaşii voştri s-au îmbarcat, mi-am văzut ţara pentru ultima oară; m-au luat cu ei, şi un căpitan, înduioşat de jalea mea, plăteşte pentru mine unui vraci afurisit, care mă bate şi mă lasă aproape nemâncat. Vai, Petit-Caporal, urmă el din toată inima, îmi pare bine că te-am întâlnit. Trebuie să mă ajuţi!

Omul, căruia îi vorbea astfel, zâmbi şi-l întrebă cum să-l ajute.

— Uite, zise Almansor, n-ar fi frumos să-ţi cer ceva: odinioară ai fost atât de bun cu mine; dar ştiu că şi tu eşti sărac, şi, chiar când erai general, nu te îmbrăcai niciodată atât de frumos ca ceilalţi; şi nici acum, judecând după haine şi pălărie, nu pare să-ţi meargă prea bine. Dar franţuzii au ales de curând un sultan şi, fără îndoială, cunoşti oamenii din preajma lui: pe ienicer-aga, pe reis-efendi ori pe capudanpaşa, nu?

•  Ba da, făcu omul. Dar ce să fac? 

— Ai putea să pui o vorbă bună pentru mine pe lângă aceştia, Petit-Caporal, ca să-l roage pe sultanul franţuzilor să-mi dea drumul, apoi mi-ar trebui şi ceva bani pentru călătoria pe mare; dar, înainte de toate, trebuie să-mi făgăduieşti că despre toate astea n-ai să spui nimic nici vraciului, nici învăţătorului arab.

•  Cine e învăţătorul arab? întrebă celălalt.

— E un om ciudat; dar despre asta am să-ţi povestesc altă dată. Dacă află ceva, n-am să mai pot pleca din Franţa. Vrei să pui o vorbă bună pentru mine? Spune drept!

— Vino cu mine, răspunse generalul. S-ar putea să-ţi fiu de folos chiar acum.

— Acum? strigă băiatul, înspăimântat. Acum, pentru nimic în lume! Vraciul o să mă bată; trebuie să mă grăbesc să ajung acasă.

— Ce duci în coş? întrebă celălalt, ţinându-l pe loc.

Almansor roşi şi nu voia să-i arate, dar pe urmă îi spuse:

— Iată, Petit-Caporal, trebuie să slugăresc aici ca cel de pe urmă rob. Vraciul e tare zgârcit şi mă trimite în fiecare zi la piaţa de zarzavaturi şi de peşte ce se află la un ceas depărtare de noi; acolo trebuie să târguiesc de la precupeţe murdare, pentru că e mai ieftin cu câţiva bănuţi decât în piaţa din apropierea case noastre. Uite, pentru scrumbia asta stricată, pentru pumnul ăsta de salată, pentru fărâma asta de unt trebuie s-o întind în fiecare zi câte două ceasuri pe jos. Vai, dacă ar şti tatăl meu!

Omul căruia Almansor îi povestea aceste lucruri fu mişcat de durerea băiatului şi îi zise:

— Vino cu mine şi fii liniştit! Vraciul nu-ţi va face nimic, chiar dacă n-o să mănânce astăzi nici scrumbie, nici salată. Fii pe pace şi vino!

Spunând aceste cuvinte, îl luă pe Almansor de mână şi-l duse cu el; deşi acestuia îi bătea inima gândindu-se la vraci, pe faţa şi în vorbele omului se citea atâta siguranţă, încât se hotărî să-l urmeze.

Merse deci cu coșulețul pe braţ împreună cu soldatul, străbătând tot felul de uliţe, şi i se păru că toţi oamenii îşi scoteau pălăria în faţa lor şi se opreau în loc uitându-se după ei. Spuse acest lucru însoţitorului său, dar el râse şi nu-i răspunse nimic.

În sfârşit ajunseră la un palat măreţ şi însoţitorul său se îndreptă spre clădire.

—  Aici locuieşti, Petit-Caporal? întrebă Almansor.

— Aici locuiesc, răspunse el. Am să te duc la nevasta mea.

— Frumoasă casă! zise Almansor. De bună seamă, ţi-a dat-o sultanul?

— Mi-a dat-o împăratul, ai dreptate, răspunse însoţitorul său şi amândoi intrară în palat.

 

Urcară pe o scară, iar apoi trecură printr-o sală frumoasă, unde îi spuse să lase coşul din mână, şi intră împreună cu el într-o încăpere încântătoare, unde o femeie şedea pe o canapea.

Omul vorbi cu ea într-o limbă străină, după care râseră amândoi cu poftă; pe urmă, femeia îl întrebă pe Almansor în limba franţuzească tot felul de lucruri despre Egipt.

În cele din urmă, Petit-Caporal îi spuse băiatului:

— Cel mai bun lucru este să te duc chiar acum la împărat şi să-i vorbesc de tine.

Almansor se sperie cumplit, dar se gândi la nenorocirea în care se afla şi la ţara lui.

— Celui nefericit, le spuse el celor doi, celui nefericit Alah îi insuflă o mare îndrăzneală în ceasurile de restrişte, şi acum n-o să mă lase nici pe mine, un biet oropsit. Fie şi aşa! Am să merg la el. Dar spune-mi, Petit-Caporal, trebuie să cad în genunchi în faţa lui, să ating podeaua cu fruntea? Ce trebuie să fac?

Cei doi izbucniră din nou în râs şi-i spuseră că nu-i nevoie să facă aşa ceva.

— Arată înfricoşător şi măreţ? întrebă el din nou. Are barbă lungă? Are ochi scânteietori? Spune-mi, cum arată?

Însoţitorul său râse şi iar zise:

— N-am să-ţi spun cum arată, Almansor; ai să ghiceşti singur care e. Îţi spun doar atât, ca semn de recunoaştere: când va fi de faţă, cei ce se vor afla în sala împăratului îşi vor scoate respectuoşi pălăria, iar cel ce va sta cu ea pe cap acela este împăratul.

Zicând aceasta, îl luă de mână şi o porniră împreună spre sala împăratului. Cu cât se apropiau cu atât mai tare îi bătea inima băiatului, şi, ajunşi în dreptul uşii începură să-i tremure genunchii.

Un slujitor deschise uşa; înăuntru stăteau roată cel puţin treizeci de bărbaţi, toţi îmbrăcaţi frumos şi plin de aurării şi de stele, cum este obiceiul la franţuzi pentru cei mai înalţi sfetnici ai împăratului; Almansor se gândi că însoţitorul său, îmbrăcat atât de sărăcăcios, trebuie să fie cel mai neînsemnat dintre aceştia. Toţi îşi descoperiră capul şi Almansor se uită după cel cu pălăria pe cap, căci acesta trebuia să fie împăratul. Dar căutarea lui fu zadarnică. Toţi îşi ţineau pălăria în mână; aşadar, împăratul nu era printre ei; atunci privirea îi căzu întâmplător asupra însoţitorului său, şi ce să vezi! Acesta avea pălăria pe cap!

Uimit, băiatul înmărmuri. Se uită lung la însoţitorul său şi apoi rosti, scoţându-şi şi el pălăria:

— Salem aleicum, Petit-Caporal! După câte ştiu, eu nu sunt sultanul franţuzilor; deci nu se cuvine să stau cu pălăria pe cap; dar tu stai cu ea pe cap, Petit-Caporal, tu eşti oare împăratul?

— Ai ghicit, răspunse acesta, şi în afară de asta, sunt prietenul tău. Nu da pe mine vina nenorocirii tale, ci pe o nefericită de încurcătură, şi fii încredinţat că te vei întoarce în ţara ta cu cel dintâi vas. Acum du-te la soţia mea, povesteşte-i despre învăţătorul arab şi despre cele ce ştii. Scrumbia şi salata am să le trimit vraciului, iar tu ai să rămâi să locuieşti în palatul meu.

Astfel vorbi omul care era împăratul; Almansor căzu în genunchi la picioarele lui, îi sărută mâna şi-i ceru iertare că nu-l recunoscuse de la început, căci nici nu se putea vedea că e împărat.

— Ai dreptate, zise împăratul râzând. Când eşti împărat numai de câteva zile, nu-i cu putinţa să-ţi stea scris în frunte.

Astfel vorbi şi-i făcu semn să se depărteze. 

Din ziua aceea, Almansor trăi fericit şi mulţumit. Pe învăţătorul arab, despre care îi povestise împăratului, avu voie să-l viziteze de câteva ori; pe vraci însă nu-l mai văzu niciodată. După câteva săptămâni, împăratul îl chemă la el şi-i spuse că vasul cu care avea să-l trimită în Egipt aşteaptă ancorat.

Almansor era nebun de bucurie; i-au fost de ajuns câteva zile ca să se pregătească şi, cu inima plină de recunoştinţă şi încărcat de comori şi daruri bogate, plecă de la împărat spre ţărmul mării şi se urcă pe corabie.

Dar Alah vru să-l mai încerce încă, să-i călească şi mai mult dârzenia în nenorocire, şi nu-i îngădui să vadă încă ţărmurile ţării sale.

Un alt neam de ghiauri, englezii se războiau atunci pe mare cu împăratul. Ei luau toate vasele pe care le biruiau, şi astfel se întâmplă că, în a şasea zi a călătoriei, vasul pe care se afla Almansor fu înconjurat şi lovit de ghiulele de vase englezeşti; ei fură nevoiţi să se dea prinşi şi întregul echipaj fu îmbarcat pe un vas mic, care merse după celelalte mai departe.

Dar drumul pe mare nu e mai puţin nesigur decât cel din pustiu, unde tâlharii atacă pe neaşteptate caravanele, omoară şi jefuiesc. O corabie de piraţi din Tunis se apropie de micul vas, pe care furtuna îl despărţise de vasele mai mari; toţi oamenii fură luaţi, duşi în Alger şi vânduţi.

Almansor nu avu parte de o robie atât de aspră ca ghiaurii, fiind drept-credincios; totuşi pierdu orice nădejde de a-şi mai vedea vreodată ţara şi pe tatăl său. Acolo el sluji la un om bogat timp de cinci ani; trebuia să stropească florile şi să îngrijească grădina. Dar omul cel bogat muri fără moştenitori, avuţiile lui se risipiră, robii fură împărţiţi şi Almansor căzu în mâinile unui neguţător de robi. Acesta tocmai pregătea un vas pentru a vinde robi în altă parte cu preţ mai mare. Întâmplarea făcu să fiu şi eu un rob al acestui neguţător şi am ajuns pe acelaşi vas pe care se afla Almansor. Acolo l-am cunoscut şi acolo mi-a povestit ciudata sa soartă. Dar când am coborât pe uscat, am fost martorul celei mai minunate voinţe a lui Alah: ţărmul pe care am coborât era cel al ţării sale, piaţa în care am fost puşi în vânzare era piaţa oraşului său de baştină, şi, o, stăpâne, ca să fiu scurt, cel care l-a cumpărat era chiar tatăl său, scumpul său tată!

Când se încheie această povestire, şeicul Ali Banu căzu pe gânduri; fără voia sa, istorisirea îl zguduise; pieptul i se ridica, ochii îi ardeau şi adeseori fusese gata să-l întrerupă pe tânărul rob, dar sfârşitul povestirii nu păru să-l mulţumească.

— Are acum douăzeci şi unu de ani, spui tu? întrebă el.

— Stăpâne, are vârsta mea, douăzeci şi unu-douăzeci şi doi de ani.

— Şi în ce oraş ţi-a spus că s-a născut? Asta nu ne-ai arătat.

• Dacă nu mă înşel, răspunse tânărul, în Alexandria.

— Alexandria! strigă şeicul. E fiul meu! Unde se află acum? Nu spuneai că se numeşte Kairam? Are ochi negri şi păr castaniu?

— Are, şi în ceasurile de duioşie îşi spunea Kairam, nu Almansor.

— În numele lui Ajlah, spune-mi: tatăl său l-a cumpărat în faţa ochilor tăi, aşa ziceai. Era sigur că e tatăl său? Atunci totuşi nu e fiul meu.

Robul răspunse:

— Mi-a spus: „Alah fie lăudat! După atâta amar de nenorocire, iată piaţa oraşului meu de baştină!" Trecu o bucată de vreme şi după colţ se ivi un om de vază. Văzându-l, el strigă: „O, ce dar scump al cerului sunt ochii! îl mai văd o dată pe scumpul meu tată!“ Omul s-a apropiat de noi, s-a uitat când la unul, când la altul, şi în cele din urmă l-a cumpărat pe acela căruia i se întâmplaseră toate acestea. Atunci el şi-a înălţat glasul către Alah, a rostit o rugăciune fierbinte de mulţumire şi mi-a şoptit: „Acum merg din nou pe drumul fericirii, căci cel care m-a cumpărat e chiar tatăl meu!“

— Aşadar, nu e fiul meu, Kairam al meu! zise şeicul, zdrobit de durere. 

Atunci tânărul nu se mai putu stăpâni: lacrimi de bucurie îi ţâşniră din ochi, se aruncă la picioarele şeicului şi strigă:

— Şi totuşi e fiul tău, Kairam-Almansor, căci tu eşti acela care l-ai cumpărat!

— Alah! Alah! Ce minune, ce negrăită minune! strigară cei de faţă, îmbulzindu-se.

Şeicul însă rămase mut, cu privirile aţintite spre tânărul care-şi ridicase spre el frumosu-i chip.

— Prietene Mustafa, spuse el bătrânului derviş, ochii mei sunt împânziţi de un văl de lacrimi şi nu pot recunoaşte dacă pe faţa lui sunt întipărite trăsăturile maicii care l-a purtat în pântec. Apropie-te şi priveşte-l!

Bătrânul veni mai aproape, îl privi lung, îi puse mâna pe frunte şi-l întrebă:

— Kairam! Ce vorbe ţi-am spus în ziua nenorocirii, în tabăra franţuzilor?

— Scumpul meu învăţător, răspunse tânărul, ducând mâna bătrânului la buze, ele au fost următoarele: „Cel cu cugetul curat nu rămâne singur nici în pustiul nefericirii, căci are un tovarăş care merge alături de el şi-l mângâie".

Atunci bătrânul ridică ochii, mulţumind cerului; îl strânse pe tânăr la pieptul său, îl duse dinaintea şeicului şi zise:

— Primeşte-l! Pe cât e de neîndoielnic că l-ai jelit zece ani, pe atât e de neîndoielnic că e fiul tău Kairam.

Şeicul era nebun de bucurie şi încântare; privea întruna cu nesaţ chipul celui regăsit şi revedea limpede trăsăturile fiului său din ziua când îl pierduse.

Toţi cei de faţă împărtăşeau bucuria lui, căci îl iubeau şi fiecăruia i se păru în ziua aceea că-i fusese dăruit un fiu.

Acum, sala fremăta iar de cântări şi veselie ca în zilele fericirii şi ale bucuriei. Tânărului i se ceru să mai spună o data povestea, dar acum cu şi mai multe amănunte, şi toţi avură cuvinte de laudă pentru cei care-i purtaseră de grijă lui Kairam — învăţătorul arab, împăratul şi toţi ceilalţi. Rămaseră toţi laolaltă până noaptea târziu şi, la plecare, şeicul făcu daruri de preţ fiecăruia dintre prietenii săi, ca să-şi amintească întotdeauna de această zi a bucuriei.

Apoi Şeicul arătă feciorului său pe cei patru tineri şi-i pofti să vină cât mai des la el, hotărând că tânărul va învăţa cu grămăticul meşteşugul scrisului, că va face cu pictorul mici călătorii, că neguţătorul va împărtăşi cu el desfătările cântului şi danţului, iar cei de-al patrulea va pregăti pentru ei toate petrecerile. Fură şi ei copleşiţi de daruri şi ieşiră bucuroşi din casa şeicului.

— Cui îi datorăm toate astea? spuseră toţi într-un glas. Cui, dacă nu bătrânului? Cine şi-ar fi închipuit asta în ziua când ne-am oprit în faţa acestei case şi ne-am dezlănţuit cu ocări împotriva şeicului?

— Şi cât de lesne ne-ar fi fost să nu ţinem seamă de învăţăturile bătrânului, spuse altul, sau să-l batjocorim şi pe el. Căci, jerpelit cum era, părea un biet nenorocit; cine să-şi fi închipuit că e înţeleptul Mustafa?

— Dar ce-i mai minunat e că aici, chiar aici ne-am dat în vileag şi dorinţele noastre, zise grămăticul. Unul spunea că i-ar plăcea să călătorească, altul că s-ar bucura să cânte şi să joace, al treilea că ţine să aibă în juru-i prieteni buni, iar eu că mi-ar plăcea să citesc şi să ascult poveşti, şi nu ni s-au împlinit oare toate aceste dorinţe? Mie nu-mi este oare îngăduit acum să citesc toate cărţile şeicului şi să cumpăr orice scriere care-mi place?

— Iar mie nu mi-a spus oare să-i pregătesc toate ospeţele şi să am grijă de toate petrecerile sale, dându-mi dreptul de a lua şi eu parte la ele? zise celălalt.

— Dar eu? Ori de câte ori îmi vine pofta să ascult cântec sau viers din strune ori să privesc danţuri, nu sunt oare liber să mă duc la el şi să-l rog să-mi împrumute robii de care am nevoie?

— Dar eu! exclamă pictorul. Până în ziua aceasta am fost sărac şi n-am putut să fac un pas afară din oraş; acum mi-e dat să călătoresc unde-mi place!

— Da! exclamară toţi. A fost tare bine că l-am urmat pe bătrân; altminteri, cine ştie ce s-ar fi ales de noi?

Aşa vorbiră cei patru tineri şi plecară bucuroşi şi fericiţi la casele lor.