Viewing Single Post
AnnaE
#0

 

     Cu mult timp înainte, exista un munte, un munte pe care nu curgea nici un izvor. Şi din această pricină florile se ofileau şi iarba se usca, iar muntele era golaş. Oamenilor care locuiau la poalele muntelui nu le ajungea apa nici să-şi potolească setea. Din tată în fiu se chinuiau şi se întrebau când vor avea şi ei parte de apă pe săturate.

     În acel sat trăia şi flăcăul Şî Liang care de mic îi auzise pe bătrâni vorbind de apa vieţii ce poate fi găsită fie sub formă de iarbă, fie sub formă de pom, fie sub formă de rădăcină a vieţii cu floare verde. Cine are norocul să găsească apa vieţii, acela poate avea câtă apă vrea. Băiatul s-a hotărât să meargă la Muntele Kuantung, să caute. Auzind vecinii că Şî Liang vrea să plece au încercat să-l înduplece să rămână zicându-i:

     - Şî Liang, deşi o ducem greu prin aceste locuri, suntem totuşi liniştiţi. Adu-ţi şi tu nevastă şi rămâi în casa ta.

     Şî Liang a răspuns:

     - Nu mă tem de zilele grele şi nici nu mă gândesc să părăsesc pentru totdeauna aceste locuri. Am auzit că pe Muntele Kuantung s-ar găsi apa vieţii. Mă duc să-mi încerc norocul.

     Proverbul spune: „Să nu te temi că mergi prea încet, să te temi că stai pe loc." Şî Liang a mers zile în şir până când a ajuns la Muntele Kuantung. Acest munte era acoperit de păduri nesfârşite, copacii se înălţau până la cer şi erau aşa de deşi că nu puteai să vezi lumina zilei; iarba era aşa de mare şi de fragedă că-ţi era milă s-o calci cu piciorul. In mijlocul acestei păduri susura un izvor cu apa limpede. Şî Liang a vârât mâna în apă şi a gustat-o. Apa era dulce ca mierea. Atunci băiatul s-a gândit că acolo unde este apă aşa de bună, acolo trebuie să fie şi apa vieţii. A hotărât să rămână în acele locuri. Şi-a făcut o colibă din crengi de copaci în apropierea râului şi a început să caute. A smuls fiecare fir de iarbă, a săpat la rădăcina fiecărei flori, dar n-a dat de apa vieţii. Iarba s-a uscat, florile s-au ofilit, dar Şî Liang căuta mereu şi nici nu se gândea să se întoarcă fără apa vieţii. A pătruns atât de adânc în inima pădurii încât pentru a găsi drumul înapoi la colibă a crestat semne pe scoarţa copacilor.

     Se apropia iarna. S-au stârnit vânturile şi a început să cadă zăpada.

     Viscolul a ţinut câteva zile. Peste tot se aşezase zăpada. Când a ieşit băiatul din colibă a rămas uimit văzând că nu departe de coliba lui, pe un petic de pământ, zăpada se topise şi ieşeau aburi. In mijloc stătea culcată o vulpe cu blana roşie ca focul. Până la el venea un miros puternic de băutură. Atunci a înţeles că vulpea era beată. S-a aplecat, a ridicat-o şi a simţit cum tot corpul i se încălzeşte de parcă ar fi îmbrăţişat o sobă. A dus vulpea în colibă şi se gândea că i-ar prinde bine aşa o blăniţă, dar nu s-a îndurat s-o omoare. După puţin timp, vulpea s-a trezit, a deschis ochii, s-a scuturat şi, pe loc, s-a prefăcut într-un flăcău mândru care s-a ridicat de jos şi a spus:

     - Frate, bine că te-am întâlnit pe tine care ai avut milă şi nu mi-ai luat viaţa. Dacă aş fi dat peste altcineva, se termina cu mine. Eu sunt din Tibet şi am venit pe Muntele Kuantung să-mi văd prietenii. Am băut cam mult şi am căzut.

     Deşi i se părea foarte ciudat, văzând cât de blând e flăcăul, Şî Liang a spus:

     - Dacă vrei, poţi să vii să te odihneşti în coliba mea.

     Băiatul s-a bucurat. A doua zi, înainte de a pleca, acesta a spus:

     - Frate, eşti un om aşa de bun! Am o verişoară, n-o vrei de nevastă?

     Şî Lîang a refuzat:

     - Frate, acolo de unde sunt eu oamenii o duc foarte greu. Cine ar vrea să meargă cu mine la sărăcia noastră?

     Râzând, băiatul a continuat:

     - Dacă vei avea necazuri, să mă cauţi în Tibet, la Muntele Cornului.

     Şî Liang a petrecut băiatul până la uşă şi acesta s-a făcut nevăzut. A mai rămas câteva zile în pădure, dar n-a fost chip să găsească ceea ce căuta. După ce s-a mai socotit a ajuns la hotărârea că mai bine se duce în Tibet. Şi a plecat. Pe drum, unii îi spuneau că va trebui să treacă peste mii de ape, alţii că va trebui să treacă peste zeci de munţi, dar nimic nu l-a oprit din hotărârea sa. A mers, a mers zile nenumărate şi într-o seară a ajuns la malul unei ape adânci de nu i se vedea fundul. A pornit pe malul apei şi nu departe a dat de o potecuţă. Mergând pe potecuţă, a dat de nişte colibe de iarbă. În faţa unei colibe, o tânără stătea aplecată şi semăna ceva. Când a ajuns în faţa ei, fata s-a ridicat, i-a aruncat o privire, apoi şi-a văzut de treabă. Băiatul, uimit de frumuseţea ei, n-a scos o vorbă, ci doar o privea.

     Zâmbind, fata l-a îmbiat:

     - Poftim în casă!

     De-abia atunci a îndrăznit şi el să spună:

     - Surioară, unde aş putea găsi o barcă să trec râul? Iar fata a răspuns:

     - Nu te necăji, s-o găsi un mijloc să treci apa şi să ajungi acolo unde ai pornit, numai să nu uiţi să iei cu tine pe cine îţi va da barca. Apoi s-a aplecat deasupra apei şi a zis: Creşti, creşti! Şi din apă s-a ridicat un lujer de lotus care a început să se înalţe. Fata a mai repetat: Creşti, creşti! Şi frunzele lotusului au început să se întindă. Apoi fata i-a zis: Acum, urcă!

     Băiatul se cam codea văzând cât de fragedă e frunza de lotus, dar cum a pus piciorul pe ea a simţit cum se ridică în văzduh. Şi s-a înălţat până la stele şi frunza a început să clipească întocmai ca o stea. Văzând minunea asta, băiatul ar fi vrut să se întoarcă la fată, s-o întrebe de izvorul apei vieţii, dar nu era chip.

     Stelele au început să se rărească, vântul a încetat şi, deodată, a apărut soarele, iar frunza de lotus strălucea ca o mătase şi s-a lăsat încet lângă un munte. Acest munte semăna cu cornul unei vaci. Atunci, băiatul şi-a zis: „Oare am ajuns la Muntele Cornului?" Şi s-a îndreptat într-acolo. Lângă munte se afla un sat. Cum a ajuns Şî Liang lângă sat, băiatul-vulpe i-a ieşit înainte, zicând:

     - Frăţioare, ştiam că ai să vii astăzi.

     Băiatul l-a dus pe Şî Liang acasă, unde părinţii acestuia l-au întâmpinat cu cuvintele cele mai calde, i-au dat hainele cele mai alese, mâncarea cea mai gustoasă. Văzând câtă apă şi câtă verdeaţă se află pe acest munte, Şî Liang n-a mai avut stare, gândindu-se la uscăciunea şi la sărăcia de pe muntele său, şi a zis:

     - Frăţioare, eu am venit pe aceste meleaguri să caut apa vieţii.

     Iar băiatul i-a răspuns:

     - Nu-ţi face griji pentru atâta lucru.

     Flăcăul l-a dus pe Şî Liang la un izvor cu apă cristalină în mijlocul căreia creştea un pomişor de ceai verde. De jur-împrejur erau numai stânci şi apa izvorului se prelingea printre ele. Acesta s-a aplecat şi a rupt o ramură din copăcelul de ceai zicând:

     - Oriunde vei înfige această rămurică, acolo va izvorî apa.

     In culmea bucuriei, Şî Liang l-a rugat:

     - Frăţioare, acum arată-mi cum să ajung mai degrabă acasă.

     Râzând, băiatul i-a amintit:

     - Nu cumva s-o uiţi pe cea care ţi-a dat barca! Aceste vorbe l-au pus pe Şî Liang în mare încurcătură. După puţin timp, flăcăul s-a înapoiat şi a zis:

     - Totul este pregătit, dar să mergem întâi s-o vedem pe verişoara mea. Şi l-a luat pe Şî Liang de mână, iar acesta s-a pomenit într-o caleaşcă frumoasă care a pornit ca vântul pe deasupra munţilor şi apelor, şi într-o clipită a ajuns la coliba fetei care-i aştepta împodobită de toată frumuseţea.

     Băiatul a strigat:

     - Frăţioare, coboară, te-am adus la verişoara mea de care ţi-am pomenit! Verişoară, ai pregătit băutura de nuntă?

     - Totul este pregătit, dar ai grijă să nu te îmbeţi şi să cazi iarăşi pe nu ştiu unde, a răspuns fata.

     În seara aceea au petrecut toţi trei, iar a doua zi mirii s-au urcat pe frunza de lotus şi s-au înălţat printre stele, zorind către satul băiatului.

     Ajungând acasă, Şî Liang a înfipt rămurica pe munte şi cum a înfipt-o au început să susure apele. De atunci, pe acele locuri n-a mai lipsit apa şi în scurt timp muntele s-a acoperit de verdeaţă, iar oamenii trăiau fericiţi.