Moto: „Ce-ar însemna, o Doamne, gândirea omenească, Şi cine adevărul, vreodată, l-ar iubi, De n-ar fi bucuria şi jalea pământească, De care nici un suflet nu pare-a se-ndoi?”
ALFRED DE MUSSET
„Povara acestei lumi e mult prea grea pentru ca vreun om s-o poată purta, iar suferinţa universului, prea crudă pentru o singură inimă.”
OSCAR WILDE
I.
ÎN AERUL FOARTE PROASPĂT şi luminos, trăsurica uşoară, pe două roţi, joasă şi confortabilă, părea o jucărie de copil când trecea pe străzile unei ţări ca Suedia, caracterizate de o arhitectonică modernă. Eleganta trăsurică mergea într-un mod foarte fantezist. Fiindcă Troll, calul de talie mică, dar de rasă pură, care fusese înhămat la ea, alerga aşa cum avea el chef, nu cum îi poruncea stăpâna lui. Trăsurica şi calul erau cadoul colectiv al lui Jan, al copiilor – care ţinuseră neapărat să participe la această surpriză.
— Şi de asemenea al câtorva vecini.
Thérese Yvarsen, iubită, răsfăţată şi preţuită de toţi, se simţea fericită şi liniştită. Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să tragă adânc în piept aerul proaspăt şi să se bucure de peisajul care-i era atât de drag. Troll avea ideile lui şi-şi plimba stăpâna când de-a lungul lacului, când al râului. Nu se întorcea la Tjorpa decât după ce rătăcea îndelung, fie la trap, fie la galop. Mâinile înmănuşate ale Théresei aproape că nici n-aveau nevoie să ţină hăţurile, fiindcă Troll ştia şi unde şi când trebuia să se oprească, aşteptând liniştit până ce Thérese se urca sau cobora din trăsurică. La început, soţia lui Jan se revoltase foarte tare împotriva reţetei recomandată de propriul ei bărbat, pe care-l calificase drept „autocrat”.
Neliniştit de felul cum arăta Thérese, Jan îi prescrisese să petreacă zilnic doua sau trei ore în aer liber, renunţând la o parte din treburile casei. Dar a încerca s-o determini pe Thérese – veşnic ocupată cu treburile mărunte ale acelei case mari, moştenită de la mătuşa Brita – să renunţe la îndeletnicirile sale şi mai ales la împletitul a tot felul de lucruri pentru bărbatul, copiii sau nepoţii ei, părea ceva aproape imposibil. Cum s-o obligi să-şi petreacă, plimbându-se, adică nefăcând nimic, o bună parte din zi? Dar, pe de altă parte, cum să rezişti complotului urzit de cei care te iubeau atâta? Cum să refuzi un dar tot atât de neaşteptat, cum ar fi fost de pildă, o rachetă interplanetară?
Bucătăreasa Gerda vorbise unei precupeţe despre recomandarea doctorului şi despre refuzul categorie al doamnei Thérese de a pune mâna pe volanul unei maşini şi de a se plimba singură. Încântate să vină în ajutorul doctorului, vecinele se adunaseră în mare taină şi, tot tăifăsuind, le venise ideea reîntoarcerii la mijloacele de locomoţie din trecut; fără să mai piardă vremea, se puseră pe treabă: trăsurica ce zăcea uitată, de multă vreme, în fundul unei magazii, fu atât de bine refăcută şi vopsită, încât puteai să juri că e nouă. Troll – la rândul lui – se dovedi a fi un căluţ ideal ca s-o plimbe pe doamna Thérese; în sfârşit, vecinii cei mai apropiaţi se oferiră să-l adăpostească pe Troll în grajdurile lor, dimpreună cu trăsurica. Thérese, care ieşise pe peronul casei însoţită de Jan, fu atât de uluită văzând trăsurica şi calul, încât aproape că îi pieri glasul; cu atât mai mult cu cât trăsurica fusese modificată ca să fie mai comodă şi să prezinte maximum de siguranţă. Thérese Yvarsen nu putu mulţumi în alt fel acelor fiinţe atât de încântate de darul lor, decât strângându-le cu căldură mâinile. Surâsul şi ochii ei împânziţi de lacrimi erau mai grăitoare decât orice discurs. Acum putea da curs recomandaţiei soţului ei. Când vremea era frumoasă, dar geroasă, se înfofolea într-o blană călduroasă şi-şi punea o pereche de mănuşi groase, ca un vânător din Marele Nord. Îmbrăcată astfel, nu risca să răcească. Dacă ploua sau ningea, o capotă cu arcuri acoperea şi trăsurica şi pe Troll. În sfârşit, inovaţia cea mai ingenioasă aparţinea Flaviei, care, petrecându-şi copilăria şi adolescenţa în Canada, ştia totul despre zăpadă; inovaţia consta în faptul că roţile puteau fi oricând scoase şi trăsurica, aşezată pe două tălpici, se putea transforma cât ai bate din palme în cea mai confortabilă sanie.
Într-o zi furtunoasă, Thérese strigase:
— Ce păcat! Troll va fi foarte trist că nu-şi poate face plimbarea zilnică.
Gerda se grăbi să împărtăşească unei prietene starea de spirit a stăpânei sale şi cuvintele femeii zburară din gură în gură:
— Doamnei Thérese au început să-i placă plimbările cu trăsurica şi de altfel n-ai decât să te uiţi la ea ca să vezi cât de bine a început să arate: şi ochii şi faţa îi strălucesc de sănătate.
În acea dimineaţă luminoasă, în care primăvara se şi anunţase, Thérese se simţi dintr-o dată plină de viaţă. Îşi recăpătase puterile pe care aproape că se resemnase să şi le creadă pierdute pentru totdeauna. După atâtea furtuni şi necazuri, toţi ai ei erau sănătoşi şi se simţeau minunat. Era atât de fericită şi de bine dispusă, încât surâse aproape fără să-şi dea seama. Privirile îi rătăceau peste câmpiile ce se întindeau de o parte şi de alta a drumului. Vântul gonise zăpada în văioage. Ici, colo, se mai vedeau, totuşi, câteva troiene. Straturi subţiri de gheaţă mai făceau să strălucească încă acoperişurile, dar în curând aceste rămăşiţe ale iernii aveau să dispară. Pretutindeni se simţea impulsul naturii, grăbită să reînvie. Corbii, în căutare de insecte sau mici rozătoare, săltau greoi printre băltoace şi prin zăpada murdară.
