Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus

PREFAŢĂ

          Lui Jean Grenier.

          Eseurile reunite în acest volum au fost scrise în 1935 şi în 1936 (aveam atunci douăzeci şi doi de ani) şi publicate un an mai târziu, în Algeria, în foarte puţine exemplare. Această ediţie este de multă vreme epuizată, iar eu am refuzat întotdeauna reeditarea textelor din Faţa şi reversul încăpăţânarea mea nu-şi aremotivaţii misterioase. Nu mă lepăd de nimic din ce-am exprimat în aceste scrieri, dar forma lor mi s-a părut întotdeauna stângace. Prejudecăţile pe care, fără voia mea, le am în privinţa artei (mă voi explica ceva mai jos) m-au împiedicat multă vreme să am în vedere reeditarea lor. În aparenţă, e o atitudine plină de vanitate, care ar lăsa să se presupună că celelalte scrieri ale mele răspund tuturor exigenţelor. Mai trebuie oare să precizez că nu-i vorba de asta? Sunt doar mai sensibil la stângăciile din Faţa şi reversul decât la altele, pe care, de asemenea, le ştiu. Cum să-mi justific atitudinea altminteri decât recunoscând că primele sunt legate, trădându-l întrucâtva, de subiectul la care ţin cel mai mult. Chestiunea valorii sale literare fiind deci pusă astfel, pot recunoaşte că valoarea mărturiei pe care o aduce această cărticică este pentru mine foarte mare. Spun: pentru mine, căci ea depune mărturie în faţa mea, cerându-mi o fidelitate ale cărei profunzimi şi dificultăţi numai eu le cunosc. Aş vrea să spun de ce.

          Brice Parain pretinde adeseori că această cărticică cuprinde tot ce-am scris eu mai bun. Parain se înşală. Nu o spun, cunoscându-i loialitatea, din pricina acelei nerăbdări ce-l năpădeşte pe orice artist în faţa celor ce au impertinenţa de a-l prefera nu cum este, ci cum a fost. Se înşeală, pentru că la douăzeci şi doi de ani – dacă nu eşti ungeniu – nu prea ştii să scrii. Totuşi, înţeleg ce vrea să spună Parain, acest savant inamic al artei şi acest filosof al compasiunii. El vrea să spună, şi are dreptate, că în aceste pagini stângace se află mai multă iubire adevărată decât în toate celelalte ce le-au urmat.

          Fiecare artist păstrează astfel, în adâncurile lui, un unic izvor ce-l face să fie, în timpul vieţii, ceea ce este şi ceea ce spune. Qnd izvorul a secat, vedem cum opera îşi pierde din strălucire şi vigoare. Torentul invizibil nu mai hrăneşte ogorul artei, caredevine sterp. Artistul, acum aproape chel, e numai bun pentru tăcere sau pentru viaţa mondenă a saloanelor, ceea ce-i acelaşi lucru. Eu unul ştiu că izvorul meu se află în JFata şi reversul, în acea lume a sărăciei şi a luminii în care ani trăit vreme îndelungată şi a cărei amintire mă apără încă de cele două primejdii contrarii care-l ameninţă pe orice artist: resentimentul şi mulţumirea de sine.

          Sărăcia, mai întâi, nu a fost niciodată o nenorocire pentru mine: lumina îşi răspândea peste ea toate bogăţiile. Până şi revoltele meleau fost luminate de sărăcie. Ele au fost aproape totdeauna – pot să o spun fără să trişez – revolte pentru toţi, şi pentru ca viaţa tuturor să se înalţe în lumină. Nu-i sigur că sufletul meu era în mod firesc predispus la acest gen de iubire. Dar m-au ajutat împrejurările. Pentru a-mi corecta indiferenţa nativă, am fost situat la jumătatea distanţei între mizerieşi soare. Mizeria m-a împiedicat să cred că totul e bine sub soare şi în istorie; soarele m-a învăţat că istoria nu înseamnă totul. Să schimb viaţa, da, dar nu şi lumea din care îmi făcusem o divinitate adorată. Astfel, neîndoielnic, am apucat pe acest drum inconfortabil pe care mă aflu, angajându-mă cu inocenţă şi înaintând cu greu, riscând să-mi pierd echilibrul la fiecare pas şi nefiind sigur că-mi voi atinge scopul. Altfel spus, am devenit un artist, dacă-i adevărat că orice artă presupune un refuz şi un consimţământ.

          Oricum, splendida căldură ce-mi învăluia copilăria m-a scutit de orice resentiment. Trăiam strâmtorat, dar şi cu un fel de bucurie. Simţeam că posed forţe nemărginite: trebuia doar să descopăr în ce să le investesc. Nu sărăcia stătea în calea lor: în Africa, marea şi soarele nu costă nimic. In calea lor stăteau mai curând prejudecăţile şi prostia. Aveam nenumărate prilejuri să-mi desfăşor o aroganţă care mi-a făcut mult rău şi de care îşi bate joc pe bună dreptate prietenul şi profesorul meu Jean Grenier, aroganţă pe care zadarnic am încercat să mi-o corectez, până când am înţeles că există o fatalitate a temperamentului nostru. Era mult mai bine deci să-mi accept propriul orgoliul şi să încerc să-l pun în slujba a ceva, decât să-mi impun – ca să-l citez pe Chamfort – principii mai puternice decât propriul meu caracter. Dar, după ce m-am cercetat cu de-amănuntul, pot să depun mărturie că, printre numeroasele mele slăbiciuni, nu a figurat niciodată defectul cel mai răspândit printre noi, adică invidia, acest adevărat cancer al societăţilor şi al doctrinelor.

          Meritul acestei fericite imunităţi nu mie îmi revine. Îl datorez alor mei, în primul rând, căci ei duceau lipsă de aproape toate cele şi nu invidiau aproape niciodată pe nimeni. Doar prin tăcerea ei, prin atitudinea-i rezervată, prin mândria-i firească şi sobră, această familie, care nici măcar nu ştia să citească, mi-a dat atunci cele mai nobile lecţii, al căror efect dăinuie încă. Şi apoi, eram eu însumi prea preocupat de propriile-mi sentimente pentru a mai visa la altceva. Chiar şi acum, când văd cum trăiesc cei foarte avuţi la Paris, sunt cuprins adeseori de o indiferenţă nu lipsită de milă. Pe lume există multe nedreptăţi, dar despre una nu se vorbeşte niciodată: cea a climatului. Multă vreme, şi fără să ştiu, am fost unul din cei ce au profitat de ea. Parcă-i aud acuzându-mă pe ferocii noştrii filantropi, dacă mă vor citi. Vreau să-i fac pe muncitori să treacă drept bogaţi, iar pe burghezi drept săraci, spre a prelungi astfel fericita servitute a unora şi puterea celorlaţi. Nu, nu despre asta-i vorba. Dimpotrivă, când sărăcia se îmbină cu acea viaţă fără de cer şi fără de speranţă pe care, la vârsta bărbăţiei, am descoperit-o în oribilele cartiere mărginaşe ale oraşelor noastre, atunci s-a consumat ultima şi cea mai revoltătoare dintre nedreptăţi: şi trebuie într-adevăr să facem tot ce ne stă în putinţă pentru ca aceşti oameni să scape de dubla umilinţă a mizeriei şi a urâţeniei. Născut sărac, într-un cartier muncitoresc, nu ştiam totuşi, înainte de a cunoaşte recile noastre mahalale, ce înseamnă adevărata nefericire. Nici chiar extrema mizerie arabă nu se poate compara cu ea, căci cerul sub care se află una şi cel sub care se află cealaltă sunt atât de diferite! Dar, după ce ai cunoscut cartierele industriale, te simţi mânjit pentru totdeauna, cred, şi răspunzător că aşa ceva există.