Capitolul I
Roma! Capitala antică a lumii civilizate dormea, cufundată într-o tristeţe apăsătoare.
Un fel de teroare misterioasă şi profundă aprinsese cetatea până la străfundurile sale. Roma tăcea, se ruga, Roma se sufoca.
Acolo unde odinioară vocea puternică a lui Cicero făcuse să răsune tribuna unul forum tumultuos, acum psalmodiau voci sinistre. Acolo unde altădată Grachus luptase pentru libertate, acum apăsa greutatea, despotismul sumbru şi sălbatic al lui Rodrigo Borgia.
Şi Rodrigo Borgia nu era decât una dintre cele trei persoana ameninţătoare, care domneau peste cetatea cetăţilor. Rodrigo avea un fiu care, mai mult decât el, reprezenta Violenţa şi o fată care, mai bine decât el, simboliza Viclenia!
Fiul se numea Cezar. Fata se numea Lucreţia…
Suntem în luna mai a anului 1501, în zorii secolului şaisprezece. În ziua aceea, soarele se ridicase prin cerul senin. Dimineaţa era strălucitoare. O bucurie imensă plutea la aer.
Dar Roma rămâne îngheţată, rece, căci preoţii domnesc pe pământ Totuşi, în faţa porţii mări a castelului Saint-Ange, fortăreaţa care în apropierea Vaticanului, înălţa odioasele sale turnuri, oamenii din popor s-au adunat curioşi.
Desculţi, în zdrenţe, cu bonete frigiene soioase pe cap, ei contemplă cu o admiraţie plină de respect, un grup de tineri seniori care, strânşi în piaţă, fac paradă, discută gălăgioşi, râd în hohote şi aruncă câte o privire dispreţuitoare mulţimii, care de departe, îi invidiază.
Aceşti cavaleri, îmbrăcaţi în catifea şi mătase peste zalele fine întrezărite abia printr-o mişcare a mantiilor strălucitoare, brodate cu fir de aur, călări pe cai superbi sunt grupaţi în apropierea castelului… Deodată acea poartă se deschise larg.
Se lasă tăcerea. Capetele se descoperă. Un bărbat cu faţa arsă de soare, îmbrăcat în catifea neagră, apare pe un magnific cal negru şi înaintează către tinerii seniori care, înşiraţi în linie dreaptă se pregătesc să-l salute.
El îşi plimbă privirea asupra oraşului care după înfăţişare, pare tăcut, de parcă ar fi cuprins de îngrijorare.
Apoi privirea îi lunecă pe piept. Murmură câteva cuvinte, pe care nimeni nu le desluşeşte.
— Dragostea asta mă arde… Primevčre! Primevčre! De ce te-am întâlnit…?
Atunci, le face cavalerilor un semn eu mâna şi mica trupă, râzând şi şoşotind porneşte către una din porţile Romei, în timp ce printre sărmanii aplecaţi, străbate un freamăt ce poartă eu el cuvinte repetate de guri duşmănoase şi înspăimântate!
— Fiul Papei!… Monseniorul Cezar Borgia…!
În aceeaşi dimineaţă de mai, la aproximativ şapte leghe de Roma, pe drumul dinspre Florenţa, călătorea, singuratic, călărind la pas, un tânăr cavaler, care, fără grabă, fără griji se îndrepta către Cetatea Cetăţilor. Să fi avut vreo douăzeci şi patru de ani.
Costumul său era jerpelit, zdrenţuros. Avea mai multe cusături pe vestă, iar cizmele din piele erau şi ele peticite din loc în loc.
Avea însă un aer mândru, cu părul lui lung ce-i cădea pe umeri în bucle naturale, cu mustaţa fină, răsucită, cu talia zveltă, îndrăzneţ clădită, cu ochii săi vii şi pătrunzători şi mai ales cu aerul său nevinovat şi vesel care-i lumina întreaga fată.
— La naiba! zise el, iată că locurile acestea nu seamănă deloc cu priveliştile minunate ale dragului meu Paris, cu pădurile sale umbroase, cu hanurile vesele în care se bea un vin atât de bun, unde fetele te întâmpină vesele… Hai, Căpitane, încă un pic prietenei… Şi-om vedea dacă nu cumva întâlnim vreun han cinstit unde doi creştini cumsecade ca noi, ar putea să-şi astâmpere setea…
Căpitan, acesta era numele calului, îşi ciuli urechile şi-o porni în galop.
Nu trecuseră zece minute când, ridicându-se în scări cavalerul zări în depărtare un mic nor de praf alb, care, se apropia rapid. Câteva clipe mai târziu, văzu doi cai galopând.
Pe unul din ei flutura o robă neagră: un preot! Pe celălalt o rochie aibă şi o femeie!
Aproape imediat, aceştia se apropiară de el.
Tânărul francez se pregătea s-o salute pe doamna în alb, cu toată gratia pe care natura i-o dăruise, când spre marea lui uimire, ea-şi opri brusc calul şi se întoarse spre el.
— Domnule, îi zise ea cu o voce tremurată, oricine-aţi fi, salvaţi-mă…!
— Doamnă, răspunse el cu căldură, sunt cu totul al dumneavoastră şi, dacă-mi veţi face onoarea să-mi spuneţi cu ce vă pot fi de folos…
— Scăpaţi-mă de acest om…!
Cu degetul, arătă spre călugărul care se oprise şi care ridica umerii, dispreţuitor.
— Un om al Bisericii! exclamă francezul…
— Un demon!… Vă rog, ajutaţi-mă să-mi continui singură drumul.
— Hei domnule călugăr, aţi auzit…?
Omul în negru nu-i aruncă nici măcar o privire celui ce-i vorbea astfel, ci se adresă tinerei femei:
