Capitolul 1
În această dimineaţă, Henri al IV-lea îl aştepta pe ministrul său, Sully, într-un mic cabinet al apartamentului regal. Ministrul solicitase această întrevedere, necesară ca urmare a confidenţelor pe care i le făcuse, în ajun, cavalerul de Pardaillan.
Acesta, devotat regelui, lăsase de înţeles lui Sully că viaţa regelui era în pericol. Avertismentele sale precizau că, după informaţiile adunate, se plănuia uciderea lui Henri al IV-lea cu prilejul ceremoniei de încoronare.
Ministrul Sully făcea o legătură între aceste avertismente şi intrigile duse împotriva regelui de către anturajul nefast al Mariei de Médicis, regina. El cunoştea, efectiv, influenţa funestă pe care o exercită asupra soţiei regelui florentinul Concini, favorit fără scrupule şi soţia sa, Léonora Galigaď.
Abia introdus la rege, Sully încercase să-i fie acceptată ideea sugerată de Pardaillan, care era aceea de a părea că regele cedează dorinţei reginei şi să fixeze o dată sigură a ceremoniei încoronării. Dar regele nu era omul care să se mulţumească cu explicaţii confuze. Încolţit, Sully trebui să se resemneze şi să-l pună pe rege la curent cu avertismentul mascat dat de Pardaillan.
De la primele cuvinte, Henri pălise.
— Pe toţi dracii! Prietene, mă vor asasina, asta-i sigur! … Nu voi ieşi viu din oraşul ăsta!
— Nu vă vor ucide, sire, dacă veţi urma sfatul care vi se dă.
— Şi apoi? … Voi fi cumva în câştig dacă voi ajunge până la primăvara viitoare?
— Hm! Sire, vă voi răspunde cu ceea ce mi-a răspuns domnul de Pardaillan: veţi câştiga aproape un an. În primăvară, sire, vă veţi începe campania şi veţi fi la adăpost de pumnalul asasinilor. Şi cum sfârşitul acestei campanii nu poate fi pus la îndoială, vă veţi întoarce din Germania învingător, măreţ, aureolat cu prestigiul gloriei încât nimeni nu va îndrăzni să încerce ceva împotriva voastră.
— Ei bine, fie! Mai ales că nu văd altă cale de urmat. Dar pentru a grăbi acel mare proiect cu câteva luni, după cum ai spus, e nevoie de bani. Îi vei avea?
— Voi găsi tot ceea ce va trebui şi poate chiar mai mult decât e nevoie.
Şi Sully povesti în câteva cuvinte tot ceea ce ştia despre povestea comorii Faustei şi sfârşi spunând:
— Printre altele, aceste zece milioane ne vor fi de un real ajutor pentru a grăbi pregătirile voastre militare.
— Dar, sublinie regele, după câte se pare, aceste milioane nu ne aparţin nouă.
— Să avem iertare, Sire, spuse cu răceală Sully, de mai bine de douăzeci de ani aceste milioane sunt ascunse în regatul vostru, fără că proprietarul să dea vreun semn de viaţă. Nici voi, nici predecesorii voştri nu şi-au luat, după câte ştiu eu, nici un angajament asupra acestui subiect. Ceea ce se găseşte pe pământurile regelui, aparţine regelui. Avem destui jurişti care să o ateste.
Henri al IV-lea, ca şi Sully, chiar dacă nu în acelaşi grad, era interesat. Şi cum Bearnezului îi plăcea ca atunci când lua o hotărâre să meargă până la capăt, decise să lichideze chiar atunci problema ceremoniei de încoronare, chemând-o pe regină.
— Doamnă, spuse el hotărât după ce regina se aşezase, mi-aţi cerut o audienţă. Bănuiesc că este vorba, din nou, despre acea ceremonie a încoronării voastre.
— Într-adevăr, sire, doream această audienţă privitoare la acest subiect. Dar văd că va avea soarta celor precedente. Regina nu poate obţine nimic de la rege.
— Ei bine, doamnă, vă înşelaţi. Regele vă acordă azi ceea ce a refuzat până acum.
— Cum? bolborosi Maria de Médicis surprinsă, consimţiţi?
— Tocmai am discutat cu vărul meu Sully, unele hotărâri importante. E posibil – nu e vorba de nimic sigur, remarcaţi asta – e posibil să-mi încep campania la primăvară. În timpul absenţei mele, veţi asigura regenţa, doamnă. Reflectând la aceasta, am hotărât că este necesar să vă asigur autoritatea, atât cât îmi stă în putere, în ciuda marilor cheltuieli ce le va necesita, această ceremonie este necesară. De aceea am hotărât: am fixat data pentru douăzeci septembrie.
Maria de Médicis se repezi la rege şi, prinzându-i mâinile, exclamă emoţionată în mod sincer:
— Cât de bun eşti, Henri! … Şi cât de fericită mă faci! …
— Da, iubito, îi replică regele cu puţină melancolie în glas, sunt bun… Poate că-ţi vei aminti… atunci când nu voi mai fi.
Dar spiritul ei sec, profund egoist, al Mariei de Médicis începu deja să se facă simţit şi ea reluă:
— Pentru că regele pare aşa de bine dispus în ceea ce mă priveşte, voi profita pentru a-i mai cere ceva.
— Şi anume? întrebă Henri cu oarecare reţinere.
— Sire, am nevoie de bani.
— Iarăşi? strigă Henri posomorât.
— Sire, e vorba de o nimica toată. Doar douăzeci de mii de livre!
— Numai atât, doamnă? o zeflemisi regele, nemulţumit. Credeţi că douăzeci de mii de livre e o nimica toată? … Ei, la naiba! Credeţi că voi pune poporul la noi biruri numai din dorinţa voastră de a-l îngrăşa pe nesătulul de Concini, căruia, de bună seamă, îi veţi da banii? … Fiindcă ştiu, în mod sigur că toţi banii pe care vi-i dau trec în cuferele sale.
