I CERŞETORI ŞI HAIMANALE.
Despre epocă pe care încercăm s-o schiţăm cu ajutorul caracterelor personajelor şi a întâmplărilor posibile atunci – schiţă palidă fără îndoială – aşadar la acea vreme, afacerile publice erau învăluite de mister într-o mai mică măsură decât în ziua de azi.
Nu exista, pe atunci, libertate, în sensul larg şi filosofic al cuvântului; cât priveşte libertatea socială şi politică, se afla în stadiul de vis în rândul câtorva minţi care îşi devansau contemporanii cu câteva secole. Dar exista în vremea aceea mai multă independenţă în atitudinea generală, mai puţină stinghereală în amănuntele mărunte ale vieţii. Erau inchizitori care încropeau ruguri; dar nu şi agenţi care încropeau contravenţii. Contravenţia reprezintă iadul modern.
Să ne grăbim a adăuga că gheena asta este un rai faţă de cealaltă pedeapsă.
După cum spuneam, exista mai puţin mister în afacerile publice. Azi o acţiune a poliţiei, o razie, să zicem, rămâne un secret până la declanşarea ei.
Cerşetorii de la Curtea Miracolelor erau cu toţii la curent cu invazia ce se pregătea împotriva lor, un fel de razie de mare amploare pusă la punct de Monclar şi inspirată de Ignace de Loyola. Singurul lucru ce nu se ştia printre cerşetori era ziua în care ar avea loc atacul.
Până atunci, Curtea Miracolelor se pregătea să susţină un adevărat asediu.
Regele Argotului – milogul de Tricot – a răspândit cu multă abilitate zvonul că asediul n-ar avea loc, dar datorită sfaturilor lui Manfred şi ale lui Lanthenay, se acţionase ca şi cum oamenii regelui ar fi fost pe punctul să sosească.
Cu alte cuvinte, s-au adunat provizii, şi s-au baricadat temeinic stradelele ce duceau la Curtea Miracolelor.
Mai întâi, Tricot care refuzase la început, se prefăcuse a-şi lua în serios rolul de general de armată.
În seara aceea, ca de obicei, postase santinele avansate po străzile ce se învecinau cu marele cadrilater.
Numai că, santinelele astea erau oameni de încredere de-ai lui şi fiecăruia îi dăduse drept poruncă:
— Nu spuneţi nimic, şi lăsaţi-i să treacă pe oricare! După aceste câteva explicaţii date, să ne întoarcem la Ragastens.
Cavalerul şi Spadacape s-au îndepărtat cu iuţeală de strada Saint-Denis, îndreptându-se pe cel mai scurt drum către Curtea Miracolelor.
Ragastens era îngrijorat.
Trebuia, fie ce-o fi, să ajungă la Manfred.
Or, el s-a lovit de dificultăţi atât de ciudate de fiecare dată când a vrut să intre pe teritoriul Argotului încât îşi pierduse speranţa să mai poată pătrunde acolo.
— Monseniore, spuse Spadacape surâzând în teribila-i mustaţă, ştiţi la ce mă gândeam când ne aflam închişi în pivniţa din casa de lângă Tuileries?
— Nu, dar m-ar bucura să mi-o spui.
— Mă gândeam că dacă, din întâmplare, unuia dintre soldaţi, i-ar fi fost sete, şi ar fi vrut să bea vin din butoiul cu pricina…
— Ghicesc urmarea: am fi fost obligaţi să ne încăierăm. Dar pentru ce această reţinere?
— De aia; pentru că mă gândeam că oamenii cărora le e sete sunt capabili de orice, chiar să nu ţină seamă de un ordin.
— Înţeleg unde baţi. Condamnabilă metodă! Am încercat-o… Nu, eu am o altă idee care poate va reuşi. Să mergem…
Grăbiră pasul.
Curând, se aflară în labirintul stradelelor ce alcătuiau o reţea foarte încurcată în jurul domeniului cerşetorilor.
Ideea lui Ragastens era să istorisească primului cerşetor care ar fi vrut să-l împiedice să treacă, ceea ce aflase chiar din gura regelui cu alte cuvinte că la miezul nopţii, imperiul Argotului avea să fie atacat cu toate efectivele de către Monclar.
Spre marea sa mirare, înainta nestânjenit.
Deodată, se trezi pe o stradelă în mijlocul căreia se ridica o baricadă formată din bârne şi butoaie.
— Aha! gândi el, se pare că oamenii noştri s-au pus în gardă! Aici vom fi opriţi.
Se apropie de baricadă.
Un om se ivi în apropierea sa.
— Amice, spuse Ragastens, trebuie, să trec, e în joc viaţa voastră a tuturor.
— Sunteţi de la curte? spuse omul. Treceţi. Era una din santinelele lui Tricot.
Şi trecu la iuţeală peste obstacolele adunate în acest loc. Fără a se mai întreba ce însemna această extraordinară uşurinţă care îi fusese oferită, mai ales într-un moment în care mai mult ca niciodată suspiciunile cerşetorilor trebuiau să fie treze. Ragastens îşi continuă drumul.
Şi avu o emoţie puternică atunci când a zărit la capătul stradelei o piaţă vastă luminată de focuri.
Câteva secunde mai târziu, se afla în Curtea Miracolelor. Se opri mai întâi pentru a se orienta, şi să arunce o privire asupra spectacolului ciudat ce se desfăşura în jurul lui. Cinci sau şase focuri aprinse din loc în loc, ardeau cu flăcări mari, învăluite de fum; din când în când, o rafală de vânt alunga fumul, şi atunci flăcările luminau cu reflexe roşii casele ce mărgineau vastul ca-drilater, case dărăpănate cu pete de igrasie, ale căror ferestre întunecate păreau nişte ochi saşii imobili.
În jurul fiecărui foc mişuna o adevărată mulţime.
