Vocea.
Totul s-a petrecut în seara zilei de 19 noiembrie 1539. Să ne imaginăm acest colţ sălbatic de pe malul spaniol al lui Bidassoa şi tăcerea adâncă pe fondul căreia se auzeau ultimele note ale fluierului unui păstor de capre ce se îndrepta spre sălaşul său. Să amintim, de asemenea, grupul impresionant al celor douăzeci de seniori aflaţi printre tufele de grozamă, ţepeni în armurile lor, iar pe marginea fluviului, singur, pe acest cavaler îmbrăcat în catifea neagră, purtând pe piept însemnele ordinului Lâna de aur şi care arunca dincolo de graniţă priviri iscoditoare.
În întunericul ce cobora din Pirinei, părea de bronz.
Dar pe fundalul nopţii, într-un contrast surprinzător, apărea faţa sa palidă înconjurată de o barbă scurtă şi stufoasă, o faţă cu un surâs îngheţat pe gura-i nemiloasă, faţă voluntară şi îndărătnică, de nepătruns, a împăratului Carol Quintul!
Făcu un gest plin de furie şi toată frământarea lui izbucni în vorbe pline de amărăciune. Spuse, pe un ton metalic:
— Deci, domnilor, nici în seara aceasta nu-l vom vedea pe comandorul Ulloa. Opt zile! Opt zile ucigătoare de când aştept răspunsul regelui Francisc! Şi în timpul ăsta flamanzii se organizează, flamanzii or să ne scape, or să-mi scape din mână – dar, pe toţi dracii, eu vreau…
Deodată, se aplecă: din depărtare se auzea glasul subţire al clopotului unei mănăstiri ce vestea rugăciunea de seară şi el începu să murmure:
— Ave Maria, gratia plena… Oh! mormăi îndreptându-se, să pot să mă reped şi să cad asupra acestor mincinoşi care vorbesc de libertate; să le vâr ocara asta pe gât şi să transform în lac de sânge ţara asta a lor de răsculaţi, de la Gand până la Liège! Da, dar trebuie să sosesc la timp. Trebuie ca Francisc să mă lase să traversez Franţa! Ulloa, Ulloa, oare ce veşti ai să-mi aduci?
Mai rămase în aşteptare puţină vreme, apoi întorcându-şi calul, spuse:
— Spre casele noastre, domnilor. Nici în seara asta nu va sosi comandorul.
— Hei, hei, cei de-acolo! se auzi chiar în acea clipă vocea podarului. Hei, hei!
Tresăriră cu toţii şi se-ntoarseră din nou spre fluviu, auzind un galop care se opri brusc la malul apei; apoi din ceţuri se ivi bacul cel mare pe care podarul îl făcea să înainteze trăgând de frânghia întinsă între cele două maluri.
Pe puntea din faţă, călare pe un cal vânjos, cu statura sa atletică înroşită de lumina unei torţe, apăru don Sancho de Ulloa, ambasadorul secret al lui Carol Quintul pe lângă Francisc I!
Neliniştea arzătoare a împăratului izbucni:
— Un cuvânt, Ulloa, unul singur: e NU?
— Este DA, Sire!
Într-o clipă, orice semn de frământare dispăru de pe faţa lui Carol Quintul.
— Fii binevenit, viteazul meu sol!
Dar fără îndoială că din aceste cuvinte răzbătea suflul răzbunării, căci un fior ameninţător străbătu escorta, făcând să se audă clinchetul armurilor de oţel şi un strigăt plin de furie se auzi în noapte:
— Moarte burghezilor din Flandra!
Comandorul coborî de pe bac şi descălecă.
— Aştept, spuse împăratul.
Ulloa îşi recapătă cu greutate sângele-rece şi se înclină cu acel respect semeţ al granzilor de Spania.
— Sire, aveţi cale liberă. Puteţi intra în Franţa cu suita pe care o doriţi şi Maiestatea Sa regele vă pregăteşte, pe unde veţi trece, primiri de neuitat. Pentru a ajunge în Flandra, Sire, veţi păşi pe un drum triumfal.
— Ah! Ce frate bun este fratele meu Francisc!
— Onoare regelui Francisc! întări escorta, asemenea unui cor antic.
— Şi asta nu e totul. Pentru ca să îndepărteze din sufletul Maiestăţii Voastre orice urmă de nelinişte, regele a trimis la Bayonne pe conetabilul de Montmorency, împreună cu delfinul Henric şi tânărul duce de Orleans; iar când Măria Voastră va păşi pe pământul Franţei, în acelaşi timp cei doi fii ai regelui vor intra în Spania şi vor fi ostatici până când veţi fi ajuns într-unul dintre oraşele imperiului.
— Lăudată fie Maica Domnului! exclamă împăratul. Mulţumesc, Ulloa! Domnilor, mâine vom trece Bidassoa şi vom alerga într-un suflet la Bayonne. Dar nu vreau ostatici. Cei doi prinţi vor rămâne cu noi şi vor fi tovarăşii noştri de drum; nu vreau să fiu mai puţin mărinimos. În ce te priveşte, Ulloa, ai depăşit speranţele mele… Dar ce te frământă, comandorule?
— Sire, dacă am putut să duc la bun sfârşit solia cu care m-aţi onorat, acest lucru se datorează unui brav şi cinstit gentilom francez care a avut curajul de a face auzit la curtea Franţei glasul dreptăţii…
— Venind din partea voastră, sunt cele mai frumoase cuvinte de laudă. Dar cine-i acest om inimos?
— Bine aţi spus! Într-adevăr, un om de inimă. Este contele Amauri de Loraydan.
— Ah! Numele nu mi-e necunoscut. Aceşti Loraydan ne-au fost, pe toate câmpurile de luptă, adversari de temut. Mi se pare că un Loraydan a fost ucis la Pavia. Dar, mai-nainte, au căzut mulţi dintre ai noştri sub loviturile sale.
— Cel despre care vă vorbesc este fiul acelui Loraydan de la Pavia, în ciuda tinereţii sale, este unul dintre consilierii cei mai ascultaţi ai regelui Francisc. În mare măsură, lui i se datorează faptul că puteţi intra în Franţa fără nici o condiţie.
— Amauri de Loraydan. Bine. O să-mi aduc aminte. Dacă depinde numai de mine, norocul lui e ca şi făcut. Căci, nu numai că voi vorbi despre el regelui Franţei aşa cum se cuvinte, dar eu însumi voi şti să-l fac să primească dovezile recunoştinţei mele.
