Capitolul 1
În care o clipă de bucurie e mai puternică decât şaptesprezece ani de suferinţe
După şaptesprezece ani, mareşalul de Montmorency a regăsit-o pe Jeanne de Piennes, soţia de care fusese despărţit prin ticăloşia fratelui său mai mic, mareşalul de Damville.
Revedea ca într-un vis scena în care Damville îl înşelase, mărturisindu-i că fusese amantul Jeannei… duelul cu acesta când a crezut că-l lăsase mort pe locul luptei, precum şi dispariţia contesei de Piennes, ducesă de Montmorency.
Revedea divorţul, căsătoria sa cu o altă femeie, pe care de altfel n-a iubit-o niciodată, păstrându-şi inima plină de imaginea primei soţii.
Anii se scurgeau astfel când, deodată, un tânăr senior, un tânăr erou, cavalerul Pardaillan, i-a adus scrisoarea aceleia pe care o crezuse dispărută pentru totdeauna din viaţa sa.
Jeanne de Piennes trăia!
În scrisoare, ea se adresa fostului ei senior şi stăpân, scoţând la iveală ticăloşia lui Damville şi implora bunăvoinţă şi sprijin pentru Loďse, fiica ei ţi a lui, duce de Montmorency.
Zorile luminoase ale recunoştinţei şi fericirii au cuprins sufletul bătrânului duce: el încercase, dar în zadar, să-l aducă pe fratele său în faţa judecăţii regelui, în zadar îl chemase la luptă dreaptă, ştiind că viaţa Jeannei şi a fiicei ei se aflau în mâna lui; în deşert răscolise tot Parisul pentru a le regăsi şi era gata să se cufunde din nou în întunericul doliului său, când, iată, cavalerul de Pardaillan venise la el.
Acest tânăr, un erou din alte vremi, a cărui taină i se părea că o ghicise într-o măsură, îl dusese de mână până la locuinţa misterioasă, unde era ascuns tot ce iubise el mai mult pe lume şi i-o înfăţişase pe Jeanne de Piennes, prima ducesă de Montmorency.
Sosise în sfârşit momentul atât de aşteptat, după şaptesprezece ani de lacrimi şi doliu.
Regăsea în cele din urmă tot ce avusese mai drag, bucuria inimii, vlaga trupului său, însăşi raţiunea sa de a fi, într-un cuvânt, o revedea pe femeia iubită.
Dar ce nenorocire! Tot astfel cum un şuvoi prea puternic de sevă face să plesnească mugurul, fericirea a zdrobit creierul celei ce-i fusese soţie, în ce stare o regăsea? Nebună? …
Jeanne de Piennes, în ultimele zile ale martiriului său, atunci când se simţea lovită de moarte, mai trăia doar cu un singur gând: „Nu trebuie să mor înainte de a fi pus la adăpost fericirea fiicei mele… Dar ce fericire mai putea exista pentru sărmana micuţă atâta vreme, cât nu se găsea sub ocrotirea tatălui său? Da, trebuie să-l regăsesc pe François, chiar dacă el mă mai consideră vinovată… Să-i încredinţez copilul… şi apoi să mor! …”
De când îl întrebase pe cavalerul de Pardaillan şi acesta îi răspunsese că nu era cel îndreptăţit să-i spună felul în care fusese primită scrisoarea de către mareşal, Jeanne îşi formase convingerea intimă că François citise scrisoarea şi că ştia adevărul. Iată de ce nu încetase să aştepte, iar când bătrânul Pardaillan a înştiinţat-o de prezenţa mareşalului, ea nu păru deloc surprinsă.
Nu fu zguduită de nici un fior şi şopti doar atât: „Iată şi clipa morţii mele!”
Gândul morţii n-o mai părăsea. Nu o dorea, dar nici nu se temea de ea.
De fapt, simţea că moare.
Ce se sfărâmase în ea? De ce reîntoarcerea iubitului nu-i aprinsese în suflet decât o flacără mistuitoare repede stinsă? Nu-şi putea da seama.
De bună seamă că ceva se prăbuşise în ea şi acum îşi putea spune: Iată moartea! Iată venită şi clipa odihnei veşnice! …
O strânse pe Loďse cu patimă la pieptul ei şi îi murmură la ureche câteva cuvinte, care avură asupra fetei un efect fulgerător, căci ea încercă zadarnic să răspundă, făcu o sforţare inutilă de a-şi urma mama, dar rămase pironită locului, sfârşită, sprijinită de bătrânul Pardaillan.
Atât era de nemăsurată oboseala Jeannei, atât de gravă încremenirea minţii, încât nu băgă de seamă leşinul Loďsei.
Începu să păşească purtată de gânduri.
„François, iubitul meu, o, Loisa mea, am să ajung să vă văd împreună! Am să pot deci muri în braţele voastre!”
Deschise uşa arătată de Pardaillan şi se găsi în faţa lui François de Montmorency.
Voi să se avânte şi i se păru chiar că se aruncă în braţele lui.
Avu impresia că un strigăt puternic îi exprimase fericirea.
Dar toată această succesiune de gânduri s-a redus deodată la singurul cuvânt pe care crezu că-l rosteşte cu adevărat: „Adio… mor…”.
Dar trupul ei nu murise…
Doar mintea îi fusese nimicită de nebunie: această femeie care îndurase atâtea suferinţe, care ţinuse piept atâtor înfricoşătoare nenorociri, această minunată mamă, care nu fusese susţinută în timpul calvarului său decât de ideea fixă de a-şi salva copilul, ei bine, această nefericită căzu pradă uitării de sine. Încetă să mai reziste din clipa în care-şi socoti fiica salvată, în deplină siguranţă! Nebunia care o pândea fără îndoială de mulţi ani, se abătu asupra ei.
Mai bine de şaptesprezece ani de nenorociri n-au putut-o doborî.
Dar o clipă de fericire i-a ucis raţiunea.
Printr-o îndurare a soartei care se îndârjise până atunci împotriva ei – dacă mai poate fi vorba de alinări în aceste cumplite drame ale minţii omeneşti – printr-un fel de milă a soartei, să spunem, nebunia Jeannei o întorcea în primii ani ai luminoasei sale tinereţi, ai neprihănitei ei iubiri, în acele dragi ţinuturi de la Margency, unde iubise atât de mult…
Sărmană Jeanne! Biată zână a florilor!
Istoria nedreaptă nu ţi-a închinat decât câteva cuvinte şterse. Pentru visătorul căruia îi place să pătrundă cu pas şovăitor în întunecoasele anale ale trecutului, care caută fremătând prin mormanele de ruine umila floare care a trăit, a iubit, a suferit, tu vei rămâne un simbol nepătat al suferinţei omeneşti, iar noi, cei care ţi-am evocat durerea, salutăm cu o amintire duioasă blândul şi nobilul tău chip.
