Prolog.
Decor: o noapte înmiresmată de primăvară, misterioasă şi pură, piaţa din faţa catedralei Notre-Dame. La un capăt, catedrala ghemuită în umbră ca un sfinx sprijinit pe labele din faţă, iar la celălalt capăt, un palat seniorial cu faţada severă. În balconul gotic, sub mângâierea luminii astrale, o apariţie albă, fermecătoare şi graţioasă.
Fremătând de fericire ea urmăreşte cu privirea, în întunericul albăstrui, pe un gentilom elegant şi semeţ, care se îndepărtează.
Tânăra este Léonore, singurul copil al baronului de Montaigues care, din tragica zi a Sfântului Bartolomeu, când bătrânul hughenot fusese torturat – scoţându-i-se amândoi ochii – o înconjură cu nesfârşite dovezi de dragoste. Iar seniorul, căruia îi sunt adresate sărutările şi pătimaşele semne de adio, este elegantul şi nobilul duce Jean de Kervilliers.
Iubitul ei! După ce el se face nevăzut ea se întoarce în cameră, încet şi cu părere de rău, acolo unde întâlnirile lor nocturne se scurgeau tot atât de repede ca şi clipele amăgitoare ale unui vis orbitor şi unde, acum un ceas, încolăcită de gâtul lui Jean, ea şoptise cea mai emoţionantă şi de temut dintre mărturisiri… Va fi mamă!
Cum s-a mai cutremurat ea atunci! Ştia că pentru baronul Montaigues, acest tată pe care-l adoră, nu putea exista un sfârşit mai ruşinos şi mai sfâşietor.
De la primul cuvânt, Kervilliers se albise la faţă… de fericire fără îndoială, căci a prins-o strâns într-o îmbrăţişare înflăcărată şi a bâiguit asigurări hotărâte şi liniştitoare: bătrânul nu va afla nimic. Greşeala va fi reparată la timp şi nimeni nu va şti de ea. Mâine, el, Jean, va vorbi! Mâine, ea va deveni logodnica lui şi în puţine zile îi va fi soţie!
Deodată, un pocnet! Un geam al balconului fusese spart, iar pe covor se rostogoli o piatră învelită în hârtie. Léonore încremenise la început de uimire şi de spaimă.
Hârtia o fascina şi o atrăgea. Un bilet? Se apleacă, o ridică, şovăie şi… o despătureşte. Îi soarbe conţinutul dintr-o privire. Şi atunci păli. Inima i se strânse şi un geamăt de sfâşietoare disperare îi izbucni de pe buze. Ce citise oare? …
Iată: „Monseniorul episcop, prinţul Farnese, care va oficia mâine slujba de Paşte la Notre-Dame, este singurul care vă poate spune de ce Jean, duce de Kervilliers, nu vă va lua niciodată de soţie… niciodată!”
Cine aruncase piatra? Un gelos din dragoste? Un duşman al familiei? Ce importanţă are? Şi în timp ce fiinţa aceea, oricare ar fi ea, ascultă şi priveşte, iar fiica lui Montaigues se zbate luptând cu deznădejdea, ducele de Kervilliers se întoarce acasă, cade în genunchi în faţa unui portret al Léonorei şi hohoteşte:
— Ce-a spus? Că va fi mamă? Am auzit bine? E pierdută! Oh, pierdută! Dar eu? … Mizerabil ce sunt! De ce oare n-am fugit atunci când această iubire mi-a muşcat inima? Ce să fac? … Să fug! Să fug ca un laş…
La vremea slujbei celei mari din duminica Paştelui 1573, Léonore intră în catedrală, al cărui prag, ea, fiică de hughenot, nu-l trecuse niciodată.
Trăise ceasul chinurilor de neuitat. Prin minte i-au trecut mii de presupuneri înnebunitoare. Să fie oare Jean căsătorit cu altcineva? Episcopul îi va răspunde la această întrebare!
În biserică se opreşte, gata să leşine, de-abia ştiind ce face. Acolo, în fund, în strălucirea lumânărilor, în odăjdii aurite, prinţul Farnese, emisarul papei, intona Kyria Eleison, rugăciunea de la începutul slujbei.
Léonore înaintează. Cu eforturi tăcute, ea îşi deschide drum. Dar când ajunge lângă altar, se simte fără puteri. Cel mult zece paşi o mai despart de prinţul-episcop. Cu faţa spre tabernacol, acesta oficiază, cu o înfăţişare pătrunsă de o solemnă măreţie…
Acum, Léonore este cuprinsă de teamă. O înspăimântă apropierea de înfiorătoarea realitate. Se agaţă de visul ei de dragoste, vrea să se mai amăgească câteva clipe… Deodată sună clopotul care anunţă binecuvântarea!
Monseniorul Farnese a luat în mână potirul şi, strălucind de splendoare, se întoarce. Un puternic fior o străbate pe Léonore din cap până în picioare. Episcopul acesta… Scânteierea aceea a ochilor! Această minunată frumuseţe! … Îi sunt toate cunoscute! …
Episcopul acesta… Nu, vedenia este prea fără noimă! Trebuie să fie sigură, să vadă de aproape! Cu privirea pierdută, mişcându-se cu iuţeală, ea trece grilajul, se avântă… şi atunci! Clătinându-se, urcă treptele altarului! Mâinile sale încleştate se abat pe umerii episcopului înlemnit şi un strigăt jalnic sfâşie tăcerea:
— Dumnezeule atotputernic! Jean! Iubitul meu, tu eşti!
Şi Léonore, neînsufleţită, cade de-a curmezişul treptelor, la picioarele episcopului încremenit, alb ca marmura.
Se dezlănţuie o furtună de ţipete. E un sacrilegiu! Toţi se apropie grăbiţi, se reped asupra Léonorei şi pun mâna pe ea.
Şi în timp ce ea e târâtă, ridicată şi aruncată în fundul unei temniţe, prinţul Farnese, episcopul, ibovnicul, e sfâşiat de propria-i conştiinţă, care-i urlă:
— Afurisitule! Blestematule! Sunt blestemat pe veci!
În piaţa Grčve, în dimineaţa ceţoasă de noiembrie, în jurul unei schele din bârne groase, se tălăzuieşte un val de oameni. Lângă stâlpul cel mare din mijloc şade un uriaş tăcut: meşterul Claude… călăul! Acel sinistru schelet de stâlpi este spânzurătoarea! Iar mulţimea, adunată din cele patru zări ale Parisului, se afla acolo s-o vadă murind pe Léonore, condamnată pentru minciună drăcească şi defăimare eretică a episcopului.
