Capitolul 1
Biciuirea lui Isus.
O mulţime de oameni se adunaseră în piaţa Grčve. Aţteptau plecarea marii procesiuni organizate pentru a duce regelui Henric al III-lea plângerile bunului oraţ Paris.
Pentru marea majoritate a parizienilor, asta însemna împăcarea regelui, cu capitala sa.
Pentru o altă categorie, mai puţin numeroasă şi care avea cunoştinţă de anumite proiecte ale monseniorului de Guise, asta însemna să i se vâre frica în oase lui Henric al III-lea şi să se obţină din partea lui, cu preţul supunerii Parisului şi al căinţei sale pentru ziua Baricadelor, un război nemilos împotriva hughenoţilor, adică exterminarea lor.
Pentru o a treia categorie, asta însemna să se pună mâna pe rege şi să i se ia tronul, după ce mai înainte i se va tunde părul.
În sfârşit, pentru o a patra categorie, care se reducea la o duzină de iniţiaţi, asta însemna uciderea lui Henric al III-lea.
Nu numai piaţa Grčve era neagră de lume, dar şi străzile dimprejur gemeau de târgoveţi care, cu un baltag într-o mână şi cu o lumânare în alta, se pregăteau să pornească în procesiune până la Chartres.
Călătoria spre Chartres, ţinând seama de încetineala cu care se mişca un asemenea exod, trebuia să dureze patru zile. Ducele de Guise pusese crainici să strige că pregătise trei popasuri de-a lungul drumului şi că, la fiecare popas, se vor înjunghia cincizeci de boi şi două sute de oi pentru hrana norodului drumeţ.
În ziua aceasta deci, pe la ora nouă de dimineaţă, clopotele parohiilor din Paris prinseră să bată. În piaţa Grčve veniră să se înşiruie, pe rând, delegaţii primăriei, reprezentanţii feluritelor biserici, apoi breslele, şirurile de călugări, cum ar fi cistercienii, capucinii şi, în sfârşit, penitenţii albi.
Printre rândurile fără de sfârşit ale lumânărilor şi archebuzelor, în această procesiune se vedeau lucruri minunate. Mai întâi cei doisprezece apostoli în carne şi oase, îmbrăcaţi cu veşmintele care se purtau pe vremea lui Isus Hristos şi câţiva soldaţi romani ducând uneltele patimilor lui Isus.
Într-adevăr, însuşi Isus Hristos era reprezentat prin Henri de Bouchage, duce de Joyeuse, care îmbrăcase rasa de capucin sub numele de fratele Anghel şi care, mai târziu, avea să-şi lepede anteriul pentru a se război, ca apoi să intre din nou în călugărie.
Ducele de Joyeuse, deci, sau fratele Anghel, cum doriţi, purta pe umeri o cruce care, din fericire, era de carton. Pe cap, o cunună de spini tot din carton zugrăvit şi, în jurul gâtului, printr-un anacronism bizar, mătăniile celor din Sfânta Ligă Catolică.
În spatele lui Joyeuse, deghizat în Hristos, veneau doi voinici care îl biciuiau sau se prefăceau că îl biciuiesc, ceea ce îndemna norodul să scoată strigăte de revoltă. Şi revolta asta, adevărată sau prefăcută, căpăta proporţii de furie când, printr-un anacronism, încă şi mai bizar (dar nimeni nu lua în seamă asemenea amănunte), cei doi biciuitori strigau din douăzeci în douăzeci de paşi:
— Astfel s-au purtat hughenoţii cu Domnul nostru Isus Hristos!
— Moarte nelegiuiţilor! răspundea mulţimea.
La vreo douăzeci de paşi în urma lui Isus, sau a fratelui Anghel, sau a ducelui de Joyeuse, mergeau alături patru penitenţi care, ţinându-se de braţ, cu capul plecat şi gluga trasă peste faţă, băteau la ochi prin mătăniile enorme şi prin smerenia lor nemaipomenită. Puţin câte puţin, dezordinea dând iama în rândurile procesiunii, cei patru penitenţi se pomeniră în cele din urmă în spatele lui Isus în clipa când acesta, cu glas tunător, striga:
— Fraţilor! Moarte hughenoţilor care m-au biciuit! …
Ovaţii salutară aceste cuvinte ale lui Hristos care, ştergându-şi sudoarea ce-i şiroia pe frunte, spuse mai departe:
— Întrucât mergem să-l vedem pe Irod…
— Pe rege! întrerupse un glas poruncitor. Spune: pe rege, jupâne, fiindcă Parisul doreşte împăcăciune cu majestatea-sa!
— E-adevărat, domnule de Bussi-Leclerc! zise Isus Hristos. Deci, fraţilor, întrucât mergem să-l vedem pe rege, mai înainte de toate trebuie să-i cerem să-i trimită la plimbare pe lefegiii lui! …
— Bine spus, întări Bussi-Leclerc. Moarte celor Patruzeci şi cinci!
— La moarte! La moarte! îngână gloata penitenţilor.
Procesiunea se întindea pe o lungime de o leghe. Cu mult înaintea acestei turme, de Guise, Mayenne şi fratele lor, călare şi înconjuraţi de vreo cincizeci de gentilomi înarmaţi până în dinţi, vorbeau în şoaptă despre lucruri tainice.
În ce-i priveşte pe cei patru penitenţi, despre care am pomenit, vorbeau între ei fără teamă.
— Ia spune, Chalabre, zicea unul dintre ei, l-ai auzit pe fratele Anghel?
— Tare mă mai mănâncă palmele să-i rup puţin coastele jupânului Isus!
— Te-ai întremat, dragul meu Loignes? … Şi rana?
— Ei! Lovitura a fost bine dată. Ducele, dragul de el, când loveşte n-o face cu mâna moale. Am crezut că mor. Oricum, vreau ca de Guise să primească din mâna mea aceeaşi lovitură pe care mi-a dat-o! …
— Eşti nerecunoscător, Loignes! zise Monisery. Cum am îi ieşit noi din Paris dacă n-ar fi avut el ideea să meargă în procesiune pentru a-l vedea pe rege? …
— Da, bombăni Loignes. Se duce la Chartres să-i ceară regelui capetele noastre!
