Capitolul 1
Suntem la Paris, într-o dimineaţă limpede şi însorită de mai, Henric al IV-lea domnind peste o Franţă pacificată.
Fereastra unei mici case burgheze din strada l’Arbre Sec se deschide. O tânără fată apare în balcon. Atras parcă de o forţă de neînvins, chipul său încântător se ridică pe furiş spre casa din faţă.
Sus, la fereastra mansardei, apare un tânăr cavaler. Şi acest cavaler, cu mâinile împreunate, în extaz, fixează asupra ei o privire profundă, încărcată de o adoraţie mută.
Tânăra fată roşeşte, păleşte… apoi, încet, cu regret, se întoarce în cameră şi închide fereastra.
Jos, în stradă, un biet nenorocit, în umbra protectoare a unui intrând, înalţă spre radioasa apariţie o faţă abătută, pe care lucesc, sub sprâncenele încruntate, doi ochi sticloşi şi visători. La vederea graţioasei tinere, aceşti ochi de nebun prind viaţă şi, împreunând mâinile într-un gest de implorare, murmură: „Cât este de frumoasă! …”
Cum pronunţă aceste cuvinte, ceva inform, un enorm morman de grăsime apare nu se ştie de unde, se rostogoleşte cu o agilitate surprinzătoare şi se opreşte în faţa omului în adoraţie.
— Vă găsesc din nou aici, frate Ravaillac! … Mereu adâncit în sumbrele voastre viziuni, deci!
Smuls brutal din visul său, Jean-François Ravaillac, fără a fi surprins, dar şi fără plăcere, cu un aer indiferent, spuse încet, politicos:
— Bună ziua, frate Parfait Goulard.
În acest moment tânăra fată închide fereastra. Ravaillac scoate un suspin şi, fără afectare, se îndepărtează în direcţia străzii Saint-Honoré, antrenându-l cu el pe fratele Parfait Goulard.
Călugărul, a tras totuşi cu coada ochiului la tânăra fată. El a înregistrat, de asemenea, suspinul celui pe care l-a numit fratele Ravaillac.
Îndepărtându-se, ei se încrucişează cu un personaj care discută aprins cu o matroană demnă care, după toate aparenţele, este o mică burgheză.
Trecând aproape de călugăr, strălucitorul senior schiţează un semn discret la care călugărul răspunde cu o clipire a pleoapelor.
Marele senior şi însoţitoarea lui îşi continuă drumul, ajungând în faţa micuţei case a tinerei fete. O umbră, cuibărită într-un ungher nu pierde nici un cuvânt din conversaţia lor.
Tânărul cavaler rămăsese rezemat în coate la fereastra sa.
Discuţia fiind încheiată, matroana urcă trei trepte şi introduce cheia în broască.
Din întâmplare, ochii îndrăgostitului părăsiră pentru o clipă balconul şi se îndreptară spre stradă. Atunci, un strigăt de mânie îi scăpă la vederea seniorului care nu se mişcase: „Din nou Fouquet, acest desfrânat blestemat! …”
El se aplecă vrând parcă să se arunce în capul acestuia, scrâşnind din dinţi: „Ce face el aici, în faţa uşii ei? Cine l-a chemat? …”
Matroana, care se pregătea să intre în casă, coborî o treaptă şi întinse mâna. Gest de adio? Înţelegere încheiată? Acont primit? Îndrăgostitul n-ar fi putut spune. În orice caz, o cunoştea pe matroană, căci retrăgându-se de la fereastră, el era palid şi bâlbâia: „Doamna Colline Colle! … Ah! Pe toţi dracii, trebuie să aflu! Nenorocire afurisitului Fouquet! …”
Şi se repezi spre scări.
Exact în acest moment, trei bărbaţi se opriră în faţa uşii sale. Ei rămaseră nehotărâţi, neîndrăznind să tragă ciocănelul.
— Ei! zise unul cu accent provensal, dă-i drumul, Gringaille… Tu eşti parizian, tu ştii să vorbeşti…
— Chiar! Răspunde cel interpelat. Nici tu, Escargasse, nu ai limba în buzunar. Totuşi, după părerea mea, dintre noi trei, Carcagne mi se pare că are cele mai multe şanse să-l tragă cu cinste…
— Sunteţi singurele puşlamale care vreţi să mă puneţi rău cu şeful… Ştiţi voi, băieţaşi răi ce sunteţi, că şeful ne-a interzis categoric să ne prezentăm în faţa lui fără asentimentul său?
— Cu toate acestea trebuie să-i spunem că senior Concini doreşte să-l vadă chiar astăzi.
Uşa se deschide brusc, un uragan se năpusteşte peste ei, îi împrăştie cu brutalitate, trântindu-i în stânga şi în dreapta.
— Este şeful! strigă Escargasse. I-am recunoscut maniera de a ne spune bună ziua.
Lucru curios, nu păreau nici miraţi, nici uluiţi. Fără îndoială, erau obişnuiţi.
Fără să întârzie prea mult, izbucniră toţi trei:
— Să-l urmăm! …
Şi se lansară în urmărirea celui pe care-l numeau „şeful” şi de care păreau că se tem.
El parcursese deja cincizeci de paşi, când izbi violent un gentilom care mergea înaintea lui. Continuă să înainteze fără să se întoarcă, fără un cuvânt de scuză.
— Hei! Domnule grăbit! strigă gentilomul.
Îndrăgostitul nu întoarse capul. Poate nici nu auzise.
Deodată, un pumn se abătu pe umărul său. Sub tăria loviturii, îndrăgostitul fu nevoit să se oprească. El se întoarse scrâşnind din dinţi.
Se trezi în faţa unui gentilom de înaltă ţinută, care putea să aibă şaizeci de ani, dar nu părea să depăşească cincizeci. În orice caz, acest gentilom era dotat cu o forţă uluitoare deoarece a putut, cu o singură mână, fără un efort aparent, să paralizeze rezistenţa îndrăgostitului nostru.
