Capitolul 1 – NEGUSTORUL.
O dimineaţă însorită de iunie.
Se pare că această zi e o mare sărbătoare, altfel nu se explică de ce, cele o sută de clopote ale Parisului lui Carol VI răsună puternic făcând să umple cerul oraşului cu vocile lor de bronz sau de alamă, şi de ce, de-a lungul străduţelor întunecate, strâmte, şerpuitoare, se revarsă o mare de oameni.
Numai că, privindu-i mai de aproape, iată ce poţi vedea:
Bătrâni, femei şi copii fug înnebuniţi scoţând strigăte de deznădejde. Animale cu feţe de oameni, cu frunţi înguste, ochii injectaţi de sânge, puşi pe omor, îi urmăresc pe cei dintâi scoţând strigăte de moarte.
Şi peste această viziune de coşmar, din care răsună strigăte de îndurare, plânsete, gemete, înjurături, blesteme şi ameninţări, se aud aclamaţii puternice:
— Burgundia! Trăiască Burgundia! Dominate de scrâşnetul formidabil al bestiilor dezlănţuite: „Ucide! Ucide! Moarte lui ARMAGNAC!”
Şi totuşi e o dimineaţă însorită de iunie.
În palatul reginei: ne aflăm într-o cameră secretă, bine luminată de sfeşnicele ce poartă lumânări de ceară parfumată, deoarece obloanele şi perdelele sunt trase, închise ermetic. O cariatidă gigantică sprijină cu uşurinţă cu umerii săi puternici o uşă de fier. Asta înseamnă că nimeni nu poate intra fără permisiunea statuii.
Pe un divan, pe jumătate culcată, Isabeau de Bavière, regina Franţei.
Cineva bate la uşă într-un anumit fel. Însufleţindu-se, fără a aştepta nici un ordin, statuia deschide uşa, după care îşi reia poza nepăsătoare.
Pe uşă a intrat ca un vârtej o tânără vioaie, care freamătă toată. Are ochii negri, fermecători, plini de viaţă şi luminaţi de o inteligenţă remarcabilă.
— Ei bine, de Giac? o întrebă Isabeau, sculându-se.
În mod familial, tânăra care tocmai a intrat, se instalează pe divan şi, cu volubilitate, gesticulând tot timpul, începe:
— Tocmai am discutat cu domnul de Giac, soţul meu. S-a întors, mai bine zis, se va întoarce azi. Devine neliniştitor, doamnă.
— Blestem!… Ducele ăsta mizerabil nu se va schimba niciodată! Îmi va scăpa mereu, chiar şi atunci când cred că am pus mâna pe el. Trebuie să te apăr, frumoasa mea!… Nu trebuie să las să ţi se răpească iubitul de către prima venită…!
— Vă aştept ordinele, doamnă. Dacă aţi luat această afacere în mâinile voastre sunteţi, presupun, tot atât de interesată ca şi mine.
Şi doamna de Giac iese tot atât de furtunos pe cum intrase.
Isabeau se întoarce spre martorul nepăsător al scenei şi-i ordonă:
— Vino cu mine, Sacrament.
La care Sacrament răspunse liniştit:
— Prea bine, doamnă.
Cam la aceeaşi oră, stă la umbra unui platan plantat la intrarea dinspre Saint Germain-le-Vieux, un cuplu fermecător, ilustrând pe deplin tinereţea, frumuseţea, dragostea. Ea are şaisprezece ani, suplă, delicată, frumoasă!… Atât de frumoasă, încât ţi se taie răsuflarea, cu pletele blonde şi ochi de azur în care pare că se oglindeşte cerul întreg. El, abia a împlinit douăzeci de ani, zvelt, graţios, adorabil în timiditatea-i tinerească şi totuşi mândru şi foarte elegant în costumul său de catifea, puţin cam şifonat totuşi.
Puţin mai departe, o bătrână, guvernanta, fără îndoială: tenul palid, ochii aproape închişi şi cu un surâs viclean.
Cei doi îndrăgostiţi se despart.
— Ai încredere, iubitul meu Milon, jupând Mercerot, tatăl meu, mă iubeşte mult, aşa încât, atunci când îi voi spune că mor dacă nu voi fi a aceluia pe care inima mea l-a ales, va consimţi să mă căsătoresc cu tine.
— Cerul să te audă, Flore, scumpă floare a inimii mele, şi Milon de Talazar, lângă tine, va găsi paradisul pe pământ.
Cele două femei se îndepărtează luând-o pe strada Orberie: Milon de Talazar le urmează, veghind de la distanţă asupra iubitei. După ce au făcut câţiva paşi, bătrâna întreabă:
— Deci crezi că poţi conta pe jupân Mercerot?
— Vai! I-am spus asta lui Milon pentru a-l linişti, buna mea Simonne. Dar oare voi îndrăzni…?
— Ţi-e teamă. Vrei să vorbesc eu în locul tău?
— Ai face asta, buna mea Simonne?
— Îţi sunt aproape ca o mamă… Haide, e lucru hotărât, voi vorbi în locul tău.
Ajunse în strada Barillerie, intrară curând în incinta palatului, de unde, luând-o printr-o galerie, ajung la palatul judecătorului regal, aflat lângă camera de comerţ. Sunt acum pe strada Galilée care e locuită de negustori, evrei în majoritatea lor.
Cele două femei pătrund prin uşa ultimei case.
Singură cu stăpânul ei, jupân Mercerot, Simonne, credincioasă promisiunii făcute, îi împărtăşeşte dorinţa fiicei sale.
Încă de la primele cuvinte, jupân Mercerot îşi îndreaptă trupul pe care până atunci îl ţinuse în mod voit gheboşat. Brusc, izbucneşte: degetele-i lungi şi descărnate o apucă pe bătrână de gât, o răstoarnă peste masă şi cu o voce bubuitoare îi strigă în urechi:
— Ah! Nemernico! M-ai trădat… Ar fi trebuit s-o prevăd!… Ce n-ai face tu pentru aur?… Hai, mărturiseşte, vrăjitoare, sau te strâng de gât… Cât ţi-a dat frumosul ăsta? Mărturiseşte, căţea!… Cât?
— Cinci monezi de aur, gâfâie bătrâna.
— Aha!… E o sumă frumuşică…!
— Ce om! bolboroseşte Simonne, tremurând toată. Credeam că mi-a sunat ceasul.
Jupân Marcerot s-a mai liniştit. Acum e calm.
